Foarte pe scurt, pentru ca deja intindem magiunul:

– Organizatorii pot arunca si 300.000 de euro in acest premiu. Sunt ai lor si pot alege pe oricine sa le onoreze premiul din juriu. Cand, insa, trambiteaza ca e cel mai mare premiu literar si subordoneaza un juriu de critici unui juriu de bloggeri care nu au treaba cu literatura (exista bloguri literare, slava domnului!), sa se-astepte si la ironii. Pt ca nimeni nu le zice sa nu dea premiul. Premiul se va da si multi vor aplauda acest efort considerabil (pt suma pusa in joc). Conteaza si cine-l da, totusi, si, mai ales, cum.

– Din toata aceasta poveste cel mai sifonat iese Dan-Liviu Boeriu, care nu e blogger, el scriind cronici in reviste care conteaza si care nici nu stiu ce cauta printre printesa urbana si alte asemenea personaje. E, cum s-ar spune, o victima colaterala. Abia astept sa-i citesc impresiile dupa ce mascarada se va termina

– Nu inteleg inversunarea cu care cativa bloggeri (din juriu) reactioneaza la textul lui Costi Rogozanu (ma surprinde rabdarea pe care a avut-o, rasfoindu-le blogurile). Oricat de new fashion ai fi, nu poti sa te-apuci s-arunci la cos tot ce tine de sistemul literar (pe care nu-l cunosti), doar pentru ca faci parte dintr-un juriu care dicteaza (conjunctural) intr-un premiu consistent financiar(si-atat, simbolic, premiul e derizoriu). E o mare obtuzitate la mijloc si, cand vorbesc de frustrarile insiderilor, cred ca bloggerii se molipsesc foarte repede.

– Exista bloguri literare OK in Ro. Exista comunitati on-line faine, unele care nu implica scriitori. Sa nu inteleaga bloggerii din acest juriu (multi, repet, fara interes pentru literatura romana) ca exista un razboi intre critica literara si bloggeri. Pe modelul toti scriitorii sunt morti, asa si multi bloggeri de ocazie literara au impresia ca astazi numai criticii mai citesc literatura romana. Si asta inseamna ca nu citeste nimeni daca nu intervin ei. Ma surprinde tupeul celor care cred ca vor schimba ceva fundamental in perceptia publicului, punandu-se in opozitie cu critica literara (pe care organizatorii au lasat-o in juriul de preselectie, ar merita sa ne intrebam si de ce, dar intram prea in amanunt) si devenind, peste noapte si pret de un premiu, super eroi. Nici vorba, cartile autorilor romani exista in librarii, se vand, au public, isi epuizeaza tirajele, au traduceri, unele incep sa fie ecranizate, au cronici in reviste, sunt in atentia premiilor literare, sunt citite si mentionate pe diferite bloguri. Din pacate, scriitorul roman nu e cunoscut si o duce prost, nu poate trai din scrisul lui. Dar asta e alta discutie si practic devine supapa prin care organizatorii vor sa dea lovitura (intre noi fie vorba, nu e corect sa preiei titluri de la edituri concurente, aratandu-le si lor, marilor edituri, cum se face o promovare). E foarte adevarat, suma poate pacali pe multi si e extrem de ofertanta, cati se pot abtine sa nu se inscrie pentru o asa suma, de castigat intr-o viata de catre unii scriitori? Dar sa nu-si imagineze printesa urbana ca fara ea se prabuseste literatura contemporana. Iar publicul, oricat de cool ar fi, poate discerne intre recomandarea lui Butuzea si a lui Manolescu (am naivitatea sa cred asta).

– Nu vreau sa discut componenta juriului de bloggeri dincolo de acest aspect, al interesului pt literatura romana. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar palaria e mult prea mare pentru multi dintre ei si postura nefericita. E treaba organizatorilor cum i-au ales. Daca nu era vorba despre cel mai mare premiu literar, in care un juriu de critici furnizeaza niste recomandari unui juriu (inocent) de bloggeri, nici nu m-ar fi interesat subiectul. Premiul se va da si e bine ca se va da. Modalitatea de a se da este, insa, jignitoare la adresa industriei (asa cum e ea). Iata ceva incredibil din raspunsul organizatorului concursului:

http://www.acadecu.ro/blog/2012/10/raspuns-dlui-nicolae-manolescu-la-articolul-cine-acorda-premiile-literare/

„Al doilea motiv este şi mai pragmatic. Ne-am dorit un premiu care să atragă atenţia. Constatăm cu toţii că de douăzeci de ani traversăm un deşert de indiferenţă faţă de literatura română, atât din partea cititorilor, cât şi a librarilor. Proiectul are o componentă de marketing foarte puternică, iar eu cred că acesta este un bun medicament pentru revigorarea apetitului pentru literatura română. Avem drept parteneri librari importanţi, care vor expune cele cinci romane finaliste, şi apoi câştigătorul. Când s-au văzut ultima dată stive cu cărţi ale scriitorilor români în librării?”

Cum adica STIVE CU CARTI? Formula mi se pare de un dispret absolut. Cu 1000 de carti rebranduite de la alta editura si o editie paralela (nu s-a specificat daca e gratuita sau tot pe bani) un organizator vrea sa salveze imaginea literaturii? Cu stive cu carti? In cate librarii ati intrat, domnilor? Cate targuri de carte ati vizitat? In ce industrie normala stiva cu carti si sacul de bani sunt la putere?

Voi reveni asupra subiectului dupa acordarea premiului. Pana atunci salut initiativa, sunt oripilat de incercarile organizatorilor de a ma trage de maneca pentru a nu mai comenta doar pentru ca lucrez la Observator cultural si revista e partener al proiectului (dupa cum stiti, la Observator cultural se respecta libertatea de opinie, lucru rar in zilele noastre), inteleg si apreciez suma de concurs, dar nu pot intelege de ce critica literara se lasa subordonata unui juriu format din bloggeri fara nicio legatura cu literatura (si niste elevi de liceu erau mai buni decat multe printese urbane) si nu inteleg de ce nevoia de a fi, cu orice pret, ostentativ, cel mai mare premiu. Fara aceste fixatii (cel mai mare premiu, cei mai valorosi critici, cei mai influenti bloggeri, toate  discutabile si greu de acceptat), premiul putea deveni unul chiar de apreciat. Asa, va fi unul memorabil, si-atat.

N-am nimic cu blogurile, am auzit tot felul de minuni. E suficient sa priviti acest blog si sa cititi: blogul lui un cristian, personal literar auxiliar. se spune că blogurile nu contează în literatură. chiar așa să fie? Cred ca exista bloggeri faini in Ro si ca nu trebuie sa transformam discutia despre acest premiu lansat in Anul Caragiale  intr-o rafuiala intre criticii literari si bloggeri. E o pista falsa. Criticii au respect fata de bloggeri, in timp ce unii bloggeri se si vad in rolul criticii literare. Nuante semnificative.

Am pastrat, pentru final, alte detalii.

Se spune ca>

Premiul literar Augustin Frătilă, oferit de compania Philip Morris Trading, s-a născut din dorinţa de a promova literatura română. Acest premiu nu îşi propune ierarhii literare. Ele se află în grija criticii de specialitate şi a istoriei literare şi se înfăptuiesc în timp îndelungat. Premiul îşi propune să trezească atenţia unui potenţial public cititor de literatură română.

este un premiu acordat celui mai bun roman din 2011. Cum adica nu exista ierarhii literare la un premiu?

Apoi:

Ne-am dorit să oferim un premiu care să încurajeze orice autor, de la orice editură mai mare sau mai mică, din orice colţ al ţării.

Sa-nteleg, prin editia paralela, ca editurile inscrise isi recunosc incapacitatea de a promova un roman publicat?

Si reiau un fragment>

Constatăm cu toţii că de douăzeci de ani traversăm un deşert de indiferenţă faţă de literatura română, atât din partea cititorilor, cât şi a librarilor. Proiectul are o componentă de marketing foarte puternică, iar eu cred că acesta este un bun medicament pentru revigorarea apetitului pentru literatura română.

A se citi si>

Augustin Frăţilă a fost director al Editurii ALLFA şi a publicat numai între anii 1996-2000, într-o perioadă de pionierat editorial, peste 80 de scriitori români.

Sa-nteleg ca desertul de indiferenta a inclus si anii 1996-2000?

Cam atat am de zis pentru moment. Era f bine ca multi dintre bloggeri sa-si pastreze impresiile pentru final, ridicolul s-ar fi diminuat considerabil. Ceea ce reiese din comentariile unora e ingrijorator> literatura e o chestie secundara, revistele nu conteaza, facultatile de litere-s praf, criticii au ajuns doar in juriul de preselectie (vorba Mariei Coman, exista un juriu filtru inainte, dar vorbim despre cel mai mare premiu literar din Ro. Daca la cel mai mare premiu literar critica e in preselectie, parca totul e in paranteza. Industria si meseria, in primul rand. Dam permise auto doar pentru ca s-au testat masinile inainte si, dpdv tehnic, sunt ok? Chiar nu conteaza cine le piloteaza in cursa?). Senzatia este ca o parte din acesti bloggeri (repet, bloguri literare serioase exista) au impresia ca vor face o campanie umanitara.  Stiti ca scriitorii sunt f orgoliosi. Sa mi se dea si mie voie sa fiu f orgolios si sa cred ca functionez intr-o industrie in care nu se sta doar cu mana intinsa si in care putem sa ne punem (cateva) intrebari, nu doar sa aplaudam la sacul cu bani (pardon, stiva cu carti).

Sa revenim la marele premiu. Intre timp, dupa cum s-a putut observa, au mai existat doua pozitii critice la adresa premiului. Una ii apartine Adinei Dinitoiu, cealalta lui Nicolae Manolescu. S-a definitivat faza inscrierilor si 59 de titluri au intrat pe aceasta lista. S-a aflat de unde vin banii (nu ma intereseaza in mod deosebit).

S-o luam pe rand.

1. Habar nu aveam de interventia Adinei Dinitoiu, dar, recunosc, a fost de bun augur, mai ales ca tot primeam intrebari de genul Ce te bagi? Care e treaba ta? Nu vezi ca vorbesti singur? Cum am mai spus-o, nu trebuie sa fie treaba mea, nici nu trebuie sa se creada ca am ceva cu organizatorii. E vorba despre principii. Repet ce-am spus si pe facebook, nu confund principiile cu persoanele si nu e prima data cand iau o atitudine (buna, rea, nu conteaza) fata de un premiu literar (a se vedea Premiile USR pt 2003, Premiul Eminescu pentru Opera Prima si lista poate continua). Prin urmare, ca persoana care crede ca literatura nu e o simpla intamplare tolerata de societate si scriitorii nu sunt doar niste asistati, mi-am permis (vai!) o parere argumentata. Cred in continuare ca intentia poate fi una onesta, de laudat, dar nu la modul la care se realizeaza. Daca ti-ai facut magazin de paine la parter, nu te astepta sa cumpere toti paine de la tine, doar pentru ca e mai scumpa.

2. Dupa aparitia textului pe blog, mai multi scriitori mi-au atras atentia ca meciul e foarte dur si s-ar putea sa fiu faultat. Nu asta conteaza. Mi s-au cerut informatii suplimentare, N. Manolescu mi-a solicitat link-ul catre site-ul premiului. I-am indicat adresa site-ului si textul de pe acest blog. Inca o data le reamintesc celor care cred (pe modelul lor, probabil) c-as fi „sluga” cuiva sau „informatorul” cuiva (mai jos, o nulitate buzoiana repeta aceste ineptii) ca nu sunt angajatul nimanui (lucrez pro bono pentru USR, pentru proiecte care vizeaza scriitori reprezentativi, nu orice scriitor autodeclarat) si ca nu stau la dispozitia nimanui si nici macar nu-mi permit sa ma trag de sireturi (cum o face Dragos C. Butuzea) cu N. Manolescu. Nu am sesizat problema pentru ca aceasta sa fie taxata la nivel inalt (cum induc niste habarnisti), ci m-am exprimat pe un teritoriu care ma intereseaza, premiile literare. Mai departe, ce-a decupat cineva din consultarea site-ului si a blogului meu, e alta treaba. Putina logica n-ar strica.

3. Lista de romane inscrise, dupa un inceput catastrofic, a beneficiat de aparitia unor titluri Polirom-CR, a romanului lui Iulian Tanase si a volumului lui Al. Vlad. Practic, cam zece titluri scot la liman imaginea aceastei modalitati de selectie. Nu e treaba mea sa legitimez scriitori (cum altcineva, persoana importanta, s-a si exprimat in aceste zile), ci sa pun in discutie precedentul pe care acest premiu il creeaza:

– decredibilizarea criticii literare prin asocierea celui mai cel premiu cu bloggeri amatori (cititi, inca o data, prezentarile acestora si ceea ce cred multi dintre ei despre scriitorul roman)

– suma sfidatoare pusa in joc (nu dau lectii altora cum sa-si cheltuie banii, dar o suma mai pamanteana era inatacabila) in contextul dat

– aparitia tirajelor paralele la carti (conform regulamentului, cartea castigatoare va beneficia de un tiraj de 1000 ex, ceea ce incalca orice contract editorial. Imaginati-va acelasi titlu scos la doua edituri diferite, pe aceeasi taraba. In ce industrie normala se poate face asta?)

Pornind de aici, se poate spune ca:

– era f ok daca s-ar fi stiut din start cine da banii, nu dupa afisarea listei inscrierilor

– premiul devenea f atractiv daca nu uza de superlativul inutil (cei mai valorosi critici, cel mai mare premiu, cei mai influenti bloggeri)

– suma putea fi impartita altfel (marele premiu de, nu stiu, 5000 de euro, si alte cinci premii date de bloggeri) si n-ar mai fi parut extraterestra si sfidatoare

– regulamentul putea fi gandit mai bine, fara sa lase loc de atatea interpretari si probleme contractuale

– lista de bloggeri ar fi avut legatura cu literatura romana, nu cu relatiile organizatorilor

E foarte bine ca exista premii literare noi, ca se gasesc bani si animatori culturali. Dar depinde si cum isi exprima aceasta dorinta de a deveni cei mai mari investitori. Pentru ca nu au venit pe un teren viran, nici nu pot cumpara cu o suma oarecare toata literatura romana. Nu e suficient sa arunci cu bani si sa dai un tun sau sa promiti o salva de zece. Trebuie sa respecti industria, nu sa-ti impui respectul prin formule galactice pe model manelistic.

Sunt nedumerit de graba celor care fac scut pentru acest premiu in speranta ca onoarea lor de scriitori va fi reperata de o suma oarecare. M-asteptam ca un sistem performant (cel putin generatia mea a crezut ca proasta ca exista asa ceva in Ro) sa nu cada in admiratie dupa cum bate vantul. Nu avertizez pe nimeni de nimic (cum s-a insinuat), nu legitimez pe nimeni(cum s-a vehiculat), nu trag niciun semnal de alarma(cum s-a aberat). Constat ca ceea ce credeam a fi un sistem performant, cu reguli, traditie si respect fata de bransa se poate cumpara cu prima oferta. Nu sunt, cum s-ar crede, dezamagit de participarea cuiva, ci de gandul pe care l-am avut ca literatura romana chiar inseamna ceva in si pentru societatea actuala. O iluzie, fireste! Cu regret trebuie sa spun ca m-am inselat. Cand vad ca Maria Coman si altii ca ea devin purtatori de cuvant ai scriitorilor romani contemporani, am o problema, cred ca-s defazat. Plina de orgolii si pasata pe mana marketingului ieftin, industria nu e decat o tigara aproape stinsa, care da bine in scrumierele de aur.

Reiau o captura foto, pentru a vedea cam despre ce fel de jurati vorbim. LITERAL, vorb-aia (din declaratia unei bloggerite din juriu).

Si, ca sa intrig, va informez ca, dupa umila mea parere, Alex Stefanescu cu greu poate fi incadrat in categoria criticilor literari, faza cu cei mai valorosi critici fiind, in cazul lui, o gluma reusita, poate cea mai reusita realizare dupa suma pusa in joc. Merita sa ne bucuram pentru asta, nu?

Asa cum am spus, dupa anuntarea castigatorului, voi invita cativa oameni la o discutie despre formula acestui mare premiu. Prilej tocmai bun pentru a intreba o parte a juriului de critici daca urmatoarele afirmatii ale unui blogger (in aparenta, respectabil) sunt sau nu o dovada a necunoasterii fenomenului literar romanesc. Luati pe nepregatite de calitatea de membru intr-un juriu, se pare ca acesti bloggeri se iau prea in serios si devin suparaciosi nevoie-mare, dovedind nu doar o lipsa de informare minimala, ci si un tupeu specific momentului. Mai usor, distinsilor, ca blogurile literare sunt in alta parte, aici sunteti in calitate de invitati ai organizatorilor si de bloggeri cu oarece trafic, nu datorita reprezentativitatii in domeniu sau a relevantei literare a textelor pe care le postati pe blogul personal.

Dragos C. Butuzea scrie, cu o nonsalanta greu de inteles, pornind de la textul lui N. Manolescu din Adevarul asa: „chiar credeam că Nicolae Manolescu pătrează o anumită conștiință intelectuală. însă am descoperit un Manolescu inept, frustrat și vanitos. nu am cum să nu scriu despre un „mit” personal decăzut.” (de citit si comentariile postarii)

Cu tot respectul, nu stiu cine sunt acesti bloggeri specialisti si cum isi permit (prin simpla contaminare cu niste carti) sa afirme asemenea enormitati. Doar pentru ca nu inteleg vanitatea acestui premiu obscur prin semnificatie si sfidator prin valoare? Ce e neclar in toata povestea cusuta cu ata alba? Suma e foarte buna, dar criteriile de toata jena? Cum sa pui, ca principiu, un blogger care nu citeste nimic din literatura romana sa voteze la cel mai mare premiu? Poate imi va explica Daniel Cristea-Enache, cel care e atat de increzator in capacitatea bloggerilor din acest juriu ca vor scoate literatura romana din anonimat si o vor reforma pe baza experietelor lor de lectura, venind, vorba altui blogger, la fel de inversunat in a demonstra inutilitatea criticii literare, din secolul care trebuie.

Trec peste penibilul situatiei in care acesti bloggeri cu pretentii (inchipuite) dau si predau lectii pe blogurile lor si voi cita in continuare, din Butuzea:

– „în afara celor care activează în ea, industria literară nu există pentru publicul cultivat. moștenite din vechiul regim, revistele literare au rămas instrumente prin care colaboratorii să poată lua niște bani de la stat.” (Observator cultural, Suplimentul de cultura, Ziarul de duminica, Poesis international, Dilema veche, ca sa nu mai amintesc de publicatii care si-au incetat aparitia, sunt doar cateva din revistele care nu au tangenta cu finantare de la stat, dar nu cred ca Dragos citeste sau are habar de reviste literare contemporane)

revistele literare nu le stiu, pentru ca nu m-au convins – in liceu din banii mei putini cumparam romania literara, contemporanul, vatra, secolul 20 a lui doinas iar studentia mi-am facut-o cu dilema si 22. stiu doar putine din ce se mai intampla cu ele, pentru ca ultimele numere citite – dar si unele articole de pe net – nu m-au mai convins ca merita banii, dar mai ales timp. pe care mi-l pastrez pentru magazin litteraire, evene litterature si nyt book review, care inca ma conving. totusi e o parere personala.

– facultatea de litere (studentii, cel putin) e in paragina – marturisirile unor profesori si discutiile cu unii studenti m-au lamurit. iti pot da unu-doua bloguri ale unor studente de acolo. n-ai vrea sa le citesti, crede-ma. (intamplator stiu blogurile cu pricina, dar se-ntampla c-am si trecut prin facultate si stiu ca, oricat de departe ai fi de idealul cu care ai intrat in ea, nu prea exista alta institutie care sa o inlocuiasca. Si, cand exista cursuri sau seminarii tinute de Mihai Zamfir, Negrici, Manolescu, Cartarescu, Simona Popescu si altii, nu ma convinge niciun blogger ca facultatea e in paragina.

Discutia poate porni chiar de aici, de la modul cum se raporteaza acesti bloggeri la literatura contemporana, carora, fireste, ii fac un mare serviciu de imagine, salvand-o de la disparitie si pregatind-o pentru intalnirea cu civilizatiile extraterestre.

Si, pentru ca bloggerii sunt cei care vor decide in cazul celui mai mare premiu acordat unui scriitor roman, sa vedem ce scrie unul dintre acesti eroi salvatori, pe blogul lui. Pardon, al ei. Pintesa urbana, asadar…

am reluat textul pentru ca in subsolul primei postari exista tot felul de interventii greu de digerat. nu v-as sfatui sa le cititi, nu de alta, dar in ideea de a da oricui o sansa de a-si spune parerea, ma trezesc cu tot felul de vedete literare locale prin preajma si nu vreau sa raman dator la niciun capitol, oricat de jignitor ar suna asta.

 

Știu că voi fi luat iar de scandalagiu, dar mă risc. Aș vrea, înainte de etichetare (încercați și de această dată să treceți de titlu, vedeți dacă se potrivește, dacă are sens, și pe urmă cruciți-vă, dacă vă dă mâna!), să contrabalansați prin argumente ce scriu aici.

Casa de cultură a anunțat cu mare fast (reclamă cât cuprinde, de la burtierele TV până la monitoarele de la metrou, în presa tipărită și în mediul on-line) un nou premiu literar. Foarte frumos gest, foarte necesară inițiativă. Numai că… acest premiu nu e un premiu oarecare, ci se dorește a fi cel mai mare premiu literar acordat unui scriitor român, în țară. 10.000 de euro sunt puși la bătaie pentru cel mai bun roman (publicat, se-nțelege) din 2011. Dacă nu s-ar afișa ca un premiu fără număr, n-aș avea nicio problemă cu acest concurs. Din păcate, modul de a se autopropune îl apropie de un concert de manele cu strigare decât de unul literar. Dacă ar fi fost la jumătate ca sumă, poate că nu mi-ar fi atras atât de mult antipatia. Așa, mi-am permis să-i fac reclamă negativă. E cea mai bună promovare. La fel de gratuită ca și a juriilor.

Un precedent și o ștachetă

 

Prima problemă, de fond, este că suntem în criză culturală profundă. Instituțiile gâfâie, TVR Cultural își încetează activitatea, ICR-ului i se taie bugetul și începe să-și anuleze angajamentele contractate, strategia națională se modifică după bunul plac al politicienilor (altfel, niște distinși cu respect față de cuvântul atât de solemn, cultură, mai ales rostit cu tricolorul la purtător). Revistele literare se sting precum lumânările tortului (ca să nu fie macabru), au dificultăți reale în difuzare, atragerea publicului, recuperarea datoriilor de la intermediari, librăriile devin tot mai mult papetării (sunt orașe întregi rămase fără librării, nu mai spun de anticariate), bibliotecile devin mai mult procupate de crearea de ludoteci decât de a încuraja cititul, pe scurt, situația nu e deloc roză. Dar să nu fiu catastrofic. Lucrurile se pot regla din mers, cât mai există energie, interes și o minimă soluție de avarie. Ei bine, în tot acest context, vine un premiu de 10.000 de euro, care să recompenseze excelența, care să încurajeze scriitorul român, care să-l facă –zice-se- mai vizibil. Un premiu care propune un precedent, ridicând foarte sus ștacheta. Acum, știu că-n sport, adică într-un domeniu competitiv, cu reguli clare și rezultate palpabile, niciun săritor în înălțime, oricât ar fi de bun și cât de mult și-ar dori să bată recordul (personal, național sau, în funcție de posibilități, mondial) nu sare fără încălzire. Adică ridică treptat ștacheta, pentru a nu rata totul dintr-o săritură nefericită. Prea multă siguranță de sine, mai ales când vine din partea unui atlet necunoscut, nu prea are sorți de izbândă și nici nu inspiră prea multă încredere.

Dar s-o luăm pe rând, cu calm și cu argumente.

Nu contează cine este Casa de cultură, nu contează cine dă banii. E foarte bine că așa ceva există și că s-au găsit oameni dispuși să investească în –nu-i așa? – imaginea scriitorului român. Nu contează impresia personală că în spatele poveștii s-ar putea afla cineva care încearcă să-și cumpere un loc în literatură (nu e o acuzație, nici o bănuială, pur și simplu un raționament logic). Cine ar pune pe masă 10.000 de euro, care-n zece ani, să zicem, ar însemna 100.000 de euro băgați în literatură? Nu cineva care vrea să fie recunoscut pentru asta? Senzația mea e că s-ar putea interpreta și-așa, mai ales că, suma asta, de 100.000 de euro, poate însemna burse, lecturi plătite, reeditări, în fine, foarte multe lucruri pentru foarte mulți scriitori (pentru că despre scriitori este vorba).

Prin urmare, salut inițiativa, exclud posibilitatea (logică, repet) ca în spatele poveștii cineva să vrea să devină fie scriitor (lăsați-mă să dau singur cu bâta-n baltă) cu acte în regulă, fie mecena cu bătaie lungă, și mă opresc la datele concrete.

Ce-și propune acest concurs ?

Iată un citat de pe SemneBune.ro (pe site aici http://www.acadecu.ro/mario-de-mezzo-pentru-semnebune-ro-daca-acest-premiu-se-impune-pentru-autorii-castigatori-ar-trebui-sa-insemne-ca-ei-pot-trai-numai-din-scris-n17.html):

Mario De Mezzo, preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură, a vorbit pentru SemneBune.ro despre importanţa pe care o poate avea, în timp, Premiul literar „Augustin Frăţilă” – romanului anului 2011 pentru autorii câştigători şi pentru literatura contemporană.

SemneBune: Cum explicați existența un asemenea concurs într-o perioadă atât de dificilă din punct de vedere economic și social?

Mario De Mezzo: Noi nu ne-am dorit sau propus să dăm un premiu în funcţie de perioada economică. Am vrut să dăm un premiu care să răsune, care să îi motiveze pe toţi autorii să se înscrie în concurs, să fim siguri că romanul câştigător este cel mai bun. Am vrut să dăm un premiu care să nu fie numai simbolic, dar să şi însemne ceva, să îl ajute pe autor într-un fel. Un astfel de premiu ar putea să asigure liniştea unui autor cel puţin nouă luni de zile, timp în care el ar putea să mai scrie un roman.

SemneBune: Cum s-a născut acest proiect și care credeți că ar fi beneficiile lui pe termen scurt și mediu?

Mario De Mezzo: Proiectul s-a născut din dorinţa de a ridica nivelul de conştientizare cu privire la lectura în România. Oamenii citesc din ce în ce mai puţin, intră din ce în ce mai puţin în librării. Preocupările se schimbă şi din diferite motive, unele foarte cunoscute de noi toţi, cititul nu mai este o prioritate. Teoria noastră este că dacă literatura română s-ar ridica şi am avea modele din nou, autori români valoroşi promovaţi aşa cum trebuie, oamenii s-ar reîntoarce spre citit. Ştiu că timpurile erau altele, dar energia nu cred că e alta. Nichita Stănescu, de exemplu, electriza oamenii. El dăruia o energie care îi împingea pe oameni în poezie. Nichita mai avea un avantaj mare: ajungea la toţi oamenii, de la intelectuali la oameni simpli. De acest lucru avem nevoie: de un autor român care să fie electrizant şi care, prin scriitura lui, să ajungă la toţi oamenii, elitişti sau obişnuiţi.

Superlativul care poate lipsi

Ce n-am putut înțelege la acest premiu (dincolo de presiunile unora de a încerca să-mi ceară explicații prin intermediari, dorind să pună la îndoială parteneriatul concursului cu revista Observator cultural, unde nu se acceptă, după cum știți, cenzura și poți gândi și-n afara politicii parteneriale) este de unde nevoia superlativului. De ce trebuia să fie musai cel mai mare premiu dat vreodată în România (nu stau să cercetez, e posibil nici să nu fie așa, cert este că 10.000 de euro sau $ au mai primit Llosa și Kundera, la premiul acordat la Neptun), de ce apar cei mai valoroși critici (cine a dat această etichetă?, oare faptul că juriul e pe cinci ani și Alex Ștefănescu e președinte îi asigură șefia criticii pe următorii cinci ani?, dar oare are critica literară nevoie de șefi mai mari și mai mici, chiar trebuie gândit totul la nivel organizațional?) și cei mai influenți bloggeri (poate c-or fi pe trafic.ro, deși cred că, dacă e să ne gândim la trafic, Mircea Badea, Elena Udrea, chiar Adrian Năstase ar avea un trafic cel puțin comparabil cu cei selectați – în afară de a fi ambasadorul unui colecții la editura ALL, raluxa.com nu prea pare să aibă tangențe cu literatura).

Dar să trecem puțin la bloggeri

Am fost printre marii susținători ai blogurilor. Ba chiar, prin 2007, când nu prea erau creditați, unul dintre puținele numere din Pana mea i-a invitat pe bloggeri (și erau bloguri serioase) să se exprime. Prin urmare, știu despre ce vorbesc în materie de bloguri literare și, mai mult, știu ce să urmăresc. Cu părere de rău, din lista de bloggeri a acestui premiu sunt prea puțini care ar conta (literar vorbind) măcar la nivel de vizibilitate (dar, sigur, gusturile nu se discută, iar la literatură văd că oricine se pricepe, chiar și cu ghidaj).

Iată mărturiile a patru dintre acești bloggeri :

Un juriu format din cei mai influenţi bloggeri din mediul online românesc va desemna câştigătorul marelui premiu dintre cei 5 scriitori nominalizaţi de juriul de specialitate.

1. pe blog http://www.acadecu.ro/constantin-pistea-b4.html

constantinpistea.wordpress.com/
Mi-ar plăcea ca într-o zi să-i dau personal unui scriitor 10.000 de euro. Cunosc vreo doi care ar lăsa literaturii române măcar o capodoperă dacă ar avea banii aceştia.
Cu ei, ar putea trăi şi crea în linişte, fără grija asigurării existenţei. Nu-mi fac iluzii şi nu sper că o să pot face gestul acesta în viaţa pe care o trăiesc. Dar o să mă bucur nespus dacă aprecierile mele de cititor îşi vor face efectul şi în buzunarul plin de găuri al unui scriitor.

2. Pe blog aici http://www.acadecu.ro/andreea-retea-b13.html

andressa.ro
Am acceptat invitaţia de a face parte din acest juriu pentru că surpriza de a descoperi un nou talent nu poate fi decât plăcută. Citesc mult şi trăiesc din scris, ca blogger şi jurnalist, deşi nu m-aş compara cu un scriitor, fie el şi unul la început de drum, dar viaţa mea este strâns legată de cuvinte şi sunt onorată să fiu în ipostaza de a face parte dintr-un astfel de juriu.

Cum citesc de cele mai multe ori la recomandarea criticilor sau a prietenilor, m-aş bucura ca de această dată să fiu printre primii care găsesc un nou talent literar. Abia aştept să recomand volumul preferat din lista scurtă primită de la juriu.

3. Pe blog aici: http://www.acadecu.ro/maria-coman-b5.html

Mie îmi place să citesc, recunosc, ce să fac? La fel, recunosc faptul că n-am mai prea citit autori români. N-am mai citit, pentru că încercările pe care le-am făcut m-au dezamăgit. Probabil e vina mea, habar n-am, dar mă bucur tare că pot să fac parte dintr-un juriu şi că voi citi – sper – multe lucrări de calitate. Cine ştie, poate viitorul meu scriitor preferat e pe acolo, pe undeva.

4. pe blog aici: http://www.acadecu.ro/ruxandra-predescu-b15.html

printreranduri.eu
Am acceptat cu bucurie invitaţia de a face parte din acest juriu pentru că este o ocazie oferită nouă, cronicarilor din online, de a duce mai departe părerea cititorilor, aşa cum o percepem din comentariile la articolele noastre de pe blog dar, mai ales, pentru că astfel putem ajuta la promovarea literaturii româneşti, a cărţilor şi a cititului într-un prezent dominat mai degrabă de vorbe decât de cuvinte.  

Și o captura foto absolut delicioasă, cu alt blogger din juriu (sigur, între timp s-a remediat, dar captura e reală și a zăbovit pe site-ul celui mai cel premiu literar; am ales-o pentru umorul involuntar al situației).

Nu voi supralicita. Poate că fără aceste declarații, lucrurile ar fi stat mult mai bine. Nu știu cu ce ochi vor citi marii scriitori înscriși aceste dovezi de atașament față de literatura română, dar sclifoselile de mai sus îmi dau senzația (personală) unui clișeism greu de explicat. Pe măsură ce se adaugă și se comentează, riscul devine din ce în ce mai mare să ne confruntăm cu un SMURD pentru literatură.

Cineva care n-a prea citit literatura română e în măsură să dea cel mai mare premiu acordat unui scriitor român. Cineva care vede în scriitori niște sărăntoci (nu c-ar trăi foarte bine, dar mi-amintesc de scrisoarea Antoanetei Ralian, care a dat bani înapoi, considerând c-a fost plătită prea mult pentru o traducere) vrea să facă un gest caritabil. Cineva care vrea să descopere noi talente. (Cum adică noi talente? Dintre cele mai bune cărți ale lui 2011? Trebuie certificat talentul cuiva care a publicat deja, a fost selectat de un juriu de critici, poate a mai luat și niște premii, de către un blogger entuziast?) În fine, cum pot niște critici serioși să accepte o asemenea regulă a jocului? Să te asiguri că trimiți în finală cinci cărți bune și să lași decizia pe impresiile de lectură ale unora care nu au ce să spună despre literatura română? Poate că ideea îi aparține, totuși, lui Alex Ștefănescu, și trebuia continuată emisiunea de rebuturi de la TV.

Din lista de bloggeri (n-o pot parcurge până jos, am și alte lucruri de făcut), trei nume mi-au atras atenția: ionuca, Dan Liviu-Boeriu și Dragoș Butuzea. S-ar putea să mai fie și alte nume OK în context, Victor Kapra, spre exemplu, îmi cer scuze de pe acum că nu le pot identifica în graba în care mă aflu, dar cel puțin cei patru de mai sus, din care am preluat argumentul de participare, și raluxa.com îmi apar ca niște amatori cu acte în regulă. Nu doar marcați de solemnitatea momentului, dar și siropoși la nivelul elementar. Pun pariu (dar asta rămâne strict în afara discuției) că printre acești voluntari există scriitori ascunși, cu manuscrise la sertar. Dar să nu fiu ironic degeaba.

Apoi, Dragoș C. Butuzea, pe care-l respect, abia a aflat de anumite cărți care între timp au ajuns și prin manualele școlare (cazul Muzici și faze, vezi aici  http://chestiilivresti.blogspot.ro/2012/08/muzici-si-faze-de-ovidiu-verdes.html), ceea ce poate că nu-i asigură un avantaj în receptarea cărțior românești, în genere văzute altfel de către bloggerii atenți la traduceri și la cartea străină. E un tip echilibrat, care ar putea să vadă dincolo de interesul strategic al concursului și de suma de bani pusă în joc. Pentru că nu suma e în discuție, ci felul în care o astfel de sumă ridiculizează un sistem întreg și anunță binele național.

Așadar, ionuca, Dragoș C. Butuzea, V. Kapra și Dan Liviu Boeriu (un tip f fain, care scrie în reviste literare și e critic literar, mă rog, aici într-o ipostază secundară) sunt excepțiile de rigoare la ceea ce aș numi un amatorism deplin pus la muncă pentru salvarea patriei literare. Suntem o țară de salvatori, ce mai!

Dar – iată- declarația lui Dragos, de pe facebook:

Dragos C. Butuzea : eu nu primesc nici un leu (sau euro) pentru acest proiect. organizatorul e un ong. si sincer, nu-mi place demezzo. insa e o sansa ca un autor roman sa scrie un roman si sa ia 10000 euro pentru el (si asa se plang toti ca nu sunt bani pentru cultura, desi in capitalism multi artisti traiesc din mecenate, fara sa se intrebe de unde sunt banii). iar daca eu pot contribui ca acest roman sa nu fie de toata jena, e ok. ce fac altii, ii priveste.

Jos pălăria pentru intenție. Doar că rămân detaliile și nuanțele. Multe, prea multe, pentru o lume atât de grăbită să nu zăbovească asupra lor. Ca să închei pe această temă, lista bloggerilor literari care contează e cu totul și cu totul alta.

O paranteză

În fapt, cineva trebuie să-și asume și să recunoască, măcar în fața celor care nu au ce să-și reproșeze și să le transmită un mesaj clar> nu am fost în stare să menținem o ștachetă și o profesionalizare, reprofilați-vă, găsiți-vă o meserie care să existe în realitate, să reprezinte ceva, nu doar un rol de asistat social.

Dacă depășiti viziunea banilor puși în joc, poate descoperiți de ce principiile sunt mai importante decât persoanele. Și dacă nu credeți că banul e totul, s-ar genera o dezbatere la obiect/pe subiect.

Principiul elementar este că nu poți veni să negi toată industria, cu un premiu sfidător, care să premieze o carte pe care nu o ai în portofoliu. Intențiile pot fi bune, dar când plusezi cu banul ca să arăți că faci mai mult decât toți, că dai o lecție revistelor, editurilor, tuturor, când vii și te bați cu pumnul în piept că poți face tu ceea ce alții n-au putut (de-asta mă-ntrebam dacă respectivii organizatori au habar de presa literară sau de sistemul literar, așa cum e el, când îl sfidează), seamănă a altceva. Repet, banii pot fi aruncați fără număr, contează și cum îi arunci și mai ales în cine. Dar, sigur, în România oricine poate deveni orice, mai ales scriitor.

O discuție despre rolul de marionetă al scriitorului contemporan, irelevanța lui în așa-zisa societate culturală trebuie purtată plecând de la deprofesionalizarea continuă (dispariția redactorilor de carte, a revistelor literare, incapacitatea facultăților de litere de a păstra studenții în zona de interes literar) și până la dispersia autorității (critica literară ajunsă la nivel de blogăreală, premiile literare surclasate de darurile și strigăturile oricărui investitor de ocazie). În România, meseria de scriitor este nu doar pe cale de dispariție, dar și o batjocură publică și interes local. O consecință a cedărilor și a compromisurilor, acceptării primului sponsor, memoriei scurte și lipsei de viziune. O cădere pe care alte generații nu și-o puteau imagina. Mii de impostori se legitimează azi ca scriitori, sute de edituri cotizează la maculatura națională. O uriașă uzină necunoscută publicului mare colcăie de genialitate, într-un orgoliu colectiv inimaginabil. A spune că literatura are nevoie de voluntari (când, de fapt, are nevoie de profesioniști plătiți) e un semn clar de ruptură totală cu realitatea. Literatura nu are nevoie de salvatori, se salveaza singură, se reglează singură, prin mecanisme funcționale, clare și bine delimitate. Aici nu e sport național sau cămin cultural, la care participarea să conteze. O carte e bună sau nu, un sistem e funcțional sau nu, nu există alternative, scuze, explicații. Tradiția, reprezentativitatea, valoarea sunt singurele care contează. Restul ține de un marketing ieftin sau scump, care nu face decât să bagatelizeze o întreagă industrie. Clar, una care se mișcă greoi, dar care nu trebuie să stea cu mâna întinsă.

Romane înscrise

http://www.acadecu.ro/romane-inscrise-13.html

JURIUL criticilor și motivațiile lor

http://www.acadecu.ro/cine-face-parte-din-juriul-de-specialitate-n14.html

Comunicatul de presă

(pe site : http://www.acadecu.ro/premiul-literar-augustin-fratila-p1.html)

Asociaţia Casa de Cultură lansează prima ediţie a Premiului literar „Augustin Frăţilă” – romanul anului 2011, în valoare de 10.000 de euro.

În concurs se pot înscrie toţi autorii care au publicat un roman în 2011, expediind trei exemplare ale cărţii pe adresa Asociaţiei Casa de Cultură şi completând formularul de înscriere până în 23 septembrie 2012. (Înscrierile pot fi făcute şi de către edituri.)

Juriul de specialitate format din criticii literari Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache va stabili finaliştii concursului (cinci autori). Numele acestora vor fi cunoscute în 8 octombrie.

Între 10 octombrie şi 2 noiembrie cei 20 de bloggeri vor alege câştigătorul premiului, acordând puncte de la 1 la 5 fiecărui roman finalist. Autorul al cărui roman va primi cel mai mare punctaj va fi răsplătit cu Premiul literar „Augustin Frăţilă” – romanul anului 2011, în valoare de 10.000 de euro.

Ceremonia în cadrul căreia se va acorda Premiul va avea loc în 7 noiembrie 2012 la Hotel InterContinental Bucureşti.

Premiul literar „Augustin Frăţilă” va fi acordat în fiecare an pentru cel mai bun roman apărut în anul anterior, conform unei selecţii făcute de cei mai valoroşi critici literari şi de cititorii activi în mediul online.

Premiul literar „Augustin Frăţila” este o metodă practică prin care Asociaţia Casa de Cultură îşi propune să îndeplinească misiunea de promovare a lecturii. Stimulând literatura cu un premiu consistent şi aducând în atenţia publicului un roman apreciat de exponenţii foarte multor oameni (atât critici literari, cât şi bloggeri) dorim să resuscităm pasiunea pentru lectură şi apropierea de literatura română. Avem încredere în succesul acestui proiect şi ne bazăm pe sprijinul tuturor celor implicaţi în actul de lectură: autori, editori şi cititori!

Mario De Mezzo, Preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură

Jurizarea

De pe site:

Jurizarea se face în două etape, astfel:
Etapa I:
Un juriu format din specialişti (critici literari) va nominaliza, din totalul celor înscrişi, 5 autori români cu romane publicate în anul precedent acordării premiului. Preşedintele juriului este Alex Ştefănescu, iar juriul este ales pe o perioadă de cinci ani.

Etapa II:
Un juriu format din cei mai influenţi bloggeri din mediul online românesc va desemna câştigătorul marelui premiu dintre cei 5 scriitori nominalizaţi de juriul de specialitate.

REGULAMENTUL

Premiu literar „Augustin Frăţilă”, ediţia I, 2012

 

FORMULAR DE ÎNSCRIERE LA CONCURS

Editura:…………………………………………………………………………

Adresa:

Autor:

Nume şi Prenume:………………………………………………………………………

BI/CI cu Seria: …………….Numărul……………….CNP.……………………………

Solicit, prin prezenta, înscrierea la Concursul Premiul literar „Augustin Frăţilă” organizat de Asociaţia Casa de Cultură cu romanul: ……………………………………………….., publicat în limba română de Editura ………………………….., în luna …………2011.

Declar pe propria răspundere că romanul a fost publicat pentru prima dată în anul 2011.

Declar pe propria răspundere că am luat la cunoştinţă prevederile prezentului Regulament şi sunt de acord să:

– să trimit prin poştă sau curier, sau să depun direct la sediul organizatorului, în termenul indicat de acesta, Formularul de înscriere însoţit de 3 exemplare ale romanului înscris în concurs;

– să trimit prin poştă sau curier, sau să depun direct la sediul organizatorului, în termenul indicat de acesta, 20 de exemplare ale romanului înscris în concurs – în cazul în care acesta este nominalizat de juriul de specialitate şi trece în etapa a II-a.

Prin completarea Formularului de înscriere, fiecare participant îşi dă acordul scris pentru:

– retipărirea romanului său, în cazul în care acesta va fi desemnat câştigătorul Premiului literar „Augustin Frăţilă” – EDIŢIA I. Retipărirea se face în tiraj de 1000 de exemplare, costurile fiind suportate de Asociaţia Casa de Cultură. Tirajul este destinat Sponsorului principal al concursului şi va avea inserat pe coperta 4 logoul acestuia. Decizia de retipărire aparţine în exclusivitate Asociaţiei Casa de Cultură.

– participarea la 10 evenimente organizate de Asociaţia Casa de Cultură pe parcursul anului 2012, respectiv 2013. Scopul fiind dezvoltarea unor programe ample ce susţin promovarea scriitorilor români şi a romanului românesc contemporan. Cheltuielile vor fi suportate în totalitate de Asociaţie.

Neîndeplinirea uneia dintre condiţiile impuse de Regulament va duce la descalificarea automată a participantului.

Data Semnătura

Ce reprezintă acest regulament?

O nouă marcă înregistrată, un nou precedent. Autorul și/sau editura cu care acesta se presupune că are un contract își cedează drepturile pentru un tiraj de 1000 ex. Mă-ntreb ce editură sau ce autor serios permite ca un volum aflat în portofoliul unui brand editorial să se republice, când, probabil, nici nu și-a epuizat primul tiraj ? Apoi, o problemă strict tehnică, 20 de exemplare din volumele finaliste merg spre cei 20 de bloggeri (și ei, firește, cei mai importanți). Nu știu câți autori sau edituri își permit să se debaraseze de 20 ex așa de ușor (sigur, pentru 10.000 de euro se pot face destule) și, mă-ntreb, naiv, dacă pierzătorii vor fi măcar despăgubiți cât de cât, dacă nu câștigă în marea finală.

 

În loc de concluzii

În loc să fie un premiu serios, care să propună ceva constructiv, premiul Augustin Frățilă încurajează amatorismul, creează un precedent (acela în care profesioniștii se lasă pe mâna unor bloggeri, în cea mai mare parte străini de literatura română; nu știu dacă într-o meserie serioasă se poate așa ceva, imaginați-vă un medic lăsând o operație pe mâna vizitatorilor, dar asta e, literatura e pentru toți, știi să citești, poți deveni om cu păreri, publici cine știe pe unde și cum, ajungi scriitor), sfidează sistemul prin suma alocată. Dincolo de beneficiul și sperața pe care o trâmbițează, destabilizează piața, încurajează tiraje paralele la cărți aflate în portofoliul altor edituri, se autodeclară cel mai mare premiu (cu cei mai buni din parcare) devenind mai mult decât suma tuturor premiilor existente.

Nu-mi explic cum au acceptat criticii acest pariu. Dincolo de efortul gratuit, ca și al bloggerilor, e vorba despre prestanță și credibilitate. Nu poți lăsa pe mâna unei bloggerițe cum e raluxa.com cel mai mare premiu literar, e o nuanță destul de importantă. Asocierile sunt libere, dar când te consideri reprezentantul criticii (atât de blamată pe unele bloguri), puțină selectivitate și un pic de orgoliu (constructiv) nu strică. Aici nu este vorba despre persoane, ci despre principii. În fotbal, există selecționatele divizionare. Chiar dacă pierd, meciurile acelea nu intră în palmaresul echipei naționale, iar antrenorul, care ține la rezultat, face doar teste. S-ar putea să greșesc, dar nu poți juca la nivel înalt cu o echipă de amatori. Descalifici meseria doar de dragul imaginii și al traficului. Nu cred că e vorba despre salvarea scriitorilor sau a literaturii. Nimeni nu va salva literatura cu 100.000 sau cu un milion de euro. Sigura salvare vine din interior, din cărți bune și din autori care-și respectă meseria. Iar criticii tocmai la asta sunt chemați: să tranșeze amatorismul agresiv de ceea ce e posibil să conteze.

P.S. 1

Chestiunea delicată vine și din titulatura premiului. E extrem de onorabil să-i cinstești memoria lui Augustin Frățilă, dar să faci din numele lui cel mai mare premiu literar (sau literal?, oare cum ar fi corect ?) e exagerat și derutant. Dar așa e să fie în Ro: premiul Mihai Eminescu să fie un brand Gellu Dorian, iar cel mai mare premiu literar să poarte numele lui Augustin Frățilă. Nu o luați ca o lipsă de respect (știu, risc și mai mult cu aceste afirmații, mulți îmi vor întoarce spatele, și mai mulți vor râgâi la bere că-s nebun), dar există o măsură în toate. Poate că Augustin Frățilă a fost un profesionist desăvârșit, dar coordonatele acestui premiu sunt prea mari. Nu merita să intre în acest malaxor de superlative gratuite.

P.S.2

Vatra, revista fondată de Caragiale, Slavici și Coșbuc în 1894, reluată în 1971, riscă să se desființeze în anul Caragiale, an în care se va acorda (zice-se) cel mai mare premiu literar din Ro. Curat murdar, s-a găsit perfect momentul când să fie salvată națiunea literară!  (http://www.24deoremuresene.ro/articole/detalii-stire/articol/atentat-la-cultura-ardeleana-dobre-vrea-sa-ingroape-revistele-vatra-si-lato.html)

P.S.3 Mă puteți înjura, dar aș prefera niște răspunsuri punctuale. Salut apariția unui premiu, nu pot rămâne indiferent la enormitatea lui. Fiecare e liber să-și consume cum vrea banii. Cum mă ironiza cu mare stil cineva pe facebook, ar fi bine să nu mai dau sfaturi altora ce să facă cu banii lor. Am spus, nu dau sfaturi, fac reclamă. Numiți-o frustrare, dar frustrarea nu presupune argumente.

un text mai lung, pe care am preferat să-l pun pe blog, ca o scrisoare, pentru a surprinde mai multe detalii. sau, pe scurt, e posibil ca toate aceste lumânări enorme să nu ajungă pentru tortul în care vor să fie înfipte. 

 

Știu că voi fi luat iar de scandalagiu, dar mă risc. Aș vrea, înainte de etichetare (încercați și de această dată să treceți de titlu, vedeți dacă se potrivește, dacă are sens, și pe urmă cruciți-vă, dacă vă dă mâna!), să contrabalansați prin argumente ce scriu aici.

Casa de cultură a anunțat cu mare fast (reclamă cât cuprinde, de la burtierele TV până la monitoarele de la metrou, în presa tipărită și în mediul on-line) un nou premiu literar. Foarte frumos gest, foarte necesară inițiativă. Numai că… acest premiu nu e un premiu oarecare, ci se dorește a fi cel mai mare premiu literar acordat unui scriitor român, în țară. 10.000 de euro sunt puși la bătaie pentru cel mai bun roman (publicat, se-nțelege) din 2011. Dacă nu s-ar afișa ca un premiu fără număr, n-aș avea nicio problemă cu acest concurs. Din păcate, modul de a se autopropune îl apropie de un concert de manele cu strigare decât de unul literar. Dacă ar fi fost la jumătate ca sumă, poate că nu mi-ar fi atras atât de mult antipatia. Așa, mi-am permis să-i fac reclamă negativă. E cea mai bună promovare. La fel de gratuită ca și a juriilor.

Un precedent și o ștachetă

 

Prima problemă, de fond, este că suntem în criză culturală profundă. Instituțiile gâfâie, TVR Cultural își încetează activitatea, ICR-ului i se taie bugetul și începe să-și anuleze angajamentele contractate, strategia națională se modifică după bunul plac al politicienilor (altfel, niște distinși cu respect față de cuvântul atât de solemn, cultură, mai ales rostit cu tricolorul la purtător). Revistele literare se sting precum lumânările tortului (ca să nu fie macabru), au dificultăți reale în difuzare, atragerea publicului, recuperarea datoriilor de la intermediari, librăriile devin tot mai mult papetării (sunt orașe întregi rămase fără librării, nu mai spun de anticariate), bibliotecile devin mai mult procupate de crearea de ludoteci decât de a încuraja cititul, pe scurt, situația nu e deloc roză. Dar să nu fiu catastrofic. Lucrurile se pot regla din mers, cât mai există energie, interes și o minimă soluție de avarie. Ei bine, în tot acest context, vine un premiu de 10.000 de euro, care să recompenseze excelența, care să încurajeze scriitorul român, care să-l facă –zice-se- mai vizibil. Un premiu care propune un precedent, ridicând foarte sus ștacheta. Acum, știu că-n sport, adică într-un domeniu competitiv, cu reguli clare și rezultate palpabile, niciun săritor în înălțime, oricât ar fi de bun și cât de mult și-ar dori să bată recordul (personal, național sau, în funcție de posibilități, mondial) nu sare fără încălzire. Adică ridică treptat ștacheta, pentru a nu rata totul dintr-o săritură nefericită. Prea multă siguranță de sine, mai ales când vine din partea unui atlet necunoscut, nu prea are sorți de izbândă și nici nu inspiră prea multă încredere.

Dar s-o luăm pe rând, cu calm și cu argumente.

Nu contează cine este Casa de cultură, nu contează cine dă banii. E foarte bine că așa ceva există și că s-au găsit oameni dispuși să investească în –nu-i așa? – imaginea scriitorului român. Nu contează impresia personală că în spatele poveștii s-ar putea afla cineva care încearcă să-și cumpere un loc în literatură (nu e o acuzație, nici o bănuială, pur și simplu un raționament logic). Cine ar pune pe masă 10.000 de euro, care-n zece ani, să zicem, ar însemna 100.000 de euro băgați în literatură? Nu cineva care vrea să fie recunoscut pentru asta? Senzația mea e că s-ar putea interpreta și-așa, mai ales că, suma asta, de 100.000 de euro, poate însemna burse, lecturi plătite, reeditări, în fine, foarte multe lucruri pentru foarte mulți scriitori (pentru că despre scriitori este vorba).

Prin urmare, salut inițiativa, exclud posibilitatea (logică, repet) ca în spatele poveștii cineva să vrea să devină fie scriitor (lăsați-mă să dau singur cu bâta-n baltă) cu acte în regulă, fie mecena cu bătaie lungă, și mă opresc la datele concrete.

Ce-și propune acest concurs ?

Iată un citat de pe SemneBune.ro (pe site aici http://www.acadecu.ro/mario-de-mezzo-pentru-semnebune-ro-daca-acest-premiu-se-impune-pentru-autorii-castigatori-ar-trebui-sa-insemne-ca-ei-pot-trai-numai-din-scris-n17.html):

Mario De Mezzo, preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură, a vorbit pentru SemneBune.ro despre importanţa pe care o poate avea, în timp, Premiul literar „Augustin Frăţilă” – romanului anului 2011 pentru autorii câştigători şi pentru literatura contemporană.

SemneBune: Cum explicați existența un asemenea concurs într-o perioadă atât de dificilă din punct de vedere economic și social?

Mario De Mezzo: Noi nu ne-am dorit sau propus să dăm un premiu în funcţie de perioada economică. Am vrut să dăm un premiu care să răsune, care să îi motiveze pe toţi autorii să se înscrie în concurs, să fim siguri că romanul câştigător este cel mai bun. Am vrut să dăm un premiu care să nu fie numai simbolic, dar să şi însemne ceva, să îl ajute pe autor într-un fel. Un astfel de premiu ar putea să asigure liniştea unui autor cel puţin nouă luni de zile, timp în care el ar putea să mai scrie un roman.

SemneBune: Cum s-a născut acest proiect și care credeți că ar fi beneficiile lui pe termen scurt și mediu?

Mario De Mezzo: Proiectul s-a născut din dorinţa de a ridica nivelul de conştientizare cu privire la lectura în România. Oamenii citesc din ce în ce mai puţin, intră din ce în ce mai puţin în librării. Preocupările se schimbă şi din diferite motive, unele foarte cunoscute de noi toţi, cititul nu mai este o prioritate. Teoria noastră este că dacă literatura română s-ar ridica şi am avea modele din nou, autori români valoroşi promovaţi aşa cum trebuie, oamenii s-ar reîntoarce spre citit. Ştiu că timpurile erau altele, dar energia nu cred că e alta. Nichita Stănescu, de exemplu, electriza oamenii. El dăruia o energie care îi împingea pe oameni în poezie. Nichita mai avea un avantaj mare: ajungea la toţi oamenii, de la intelectuali la oameni simpli. De acest lucru avem nevoie: de un autor român care să fie electrizant şi care, prin scriitura lui, să ajungă la toţi oamenii, elitişti sau obişnuiţi.

Superlativul care poate lipsi

Ce n-am putut înțelege la acest premiu (dincolo de presiunile unora de a încerca să-mi ceară explicații prin intermediari, dorind să pună la îndoială parteneriatul concursului cu revista Observator cultural, unde nu se acceptă, după cum știți, cenzura și poți gândi și-n afara politicii parteneriale) este de unde nevoia superlativului. De ce trebuia să fie musai cel mai mare premiu dat vreodată în România (nu stau să cercetez, e posibil nici să nu fie așa, cert este că 10.000 de euro sau $ au mai primit Llosa și Kundera, la premiul acordat la Neptun), de ce apar cei mai valoroși critici (cine a dat această etichetă?, oare faptul că juriul e pe cinci ani și Alex Ștefănescu e președinte îi asigură șefia criticii pe următorii cinci ani?, dar oare are critica literară nevoie de șefi mai mari și mai mici, chiar trebuie gândit totul la nivel organizațional?) și cei mai influenți bloggeri (poate c-or fi pe trafic.ro, deși cred că, dacă e să ne gândim la trafic, Mircea Badea, Elena Udrea, chiar Adrian Năstase ar avea un trafic cel puțin comparabil cu cei selectați – în afară de a fi ambasadorul unui colecții la editura ALL, raluxa.com nu prea pare să aibă tangențe cu literatura).

Dar să trecem puțin la bloggeri

Am fost printre marii susținători ai blogurilor. Ba chiar, prin 2007, când nu prea erau creditați, unul dintre puținele numere din Pana mea i-a invitat pe bloggeri (și erau bloguri serioase) să se exprime. Prin urmare, știu despre ce vorbesc în materie de bloguri literare și, mai mult, știu ce să urmăresc. Cu părere de rău, din lista de bloggeri a acestui premiu sunt prea puțini care ar conta (literar vorbind) măcar la nivel de vizibilitate (dar, sigur, gusturile nu se discută, iar la literatură văd că oricine se pricepe, chiar și cu ghidaj).

Iată mărturiile a patru dintre acești bloggeri :

Un juriu format din cei mai influenţi bloggeri din mediul online românesc va desemna câştigătorul marelui premiu dintre cei 5 scriitori nominalizaţi de juriul de specialitate.

1. pe blog http://www.acadecu.ro/constantin-pistea-b4.html

constantinpistea.wordpress.com/
Mi-ar plăcea ca într-o zi să-i dau personal unui scriitor 10.000 de euro. Cunosc vreo doi care ar lăsa literaturii române măcar o capodoperă dacă ar avea banii aceştia.
Cu ei, ar putea trăi şi crea în linişte, fără grija asigurării existenţei. Nu-mi fac iluzii şi nu sper că o să pot face gestul acesta în viaţa pe care o trăiesc. Dar o să mă bucur nespus dacă aprecierile mele de cititor îşi vor face efectul şi în buzunarul plin de găuri al unui scriitor.

2. Pe blog aici http://www.acadecu.ro/andreea-retea-b13.html

andressa.ro
Am acceptat invitaţia de a face parte din acest juriu pentru că surpriza de a descoperi un nou talent nu poate fi decât plăcută. Citesc mult şi trăiesc din scris, ca blogger şi jurnalist, deşi nu m-aş compara cu un scriitor, fie el şi unul la început de drum, dar viaţa mea este strâns legată de cuvinte şi sunt onorată să fiu în ipostaza de a face parte dintr-un astfel de juriu.

Cum citesc de cele mai multe ori la recomandarea criticilor sau a prietenilor, m-aş bucura ca de această dată să fiu printre primii care găsesc un nou talent literar. Abia aştept să recomand volumul preferat din lista scurtă primită de la juriu.

3. Pe blog aici: http://www.acadecu.ro/maria-coman-b5.html

Mie îmi place să citesc, recunosc, ce să fac? La fel, recunosc faptul că n-am mai prea citit autori români. N-am mai citit, pentru că încercările pe care le-am făcut m-au dezamăgit. Probabil e vina mea, habar n-am, dar mă bucur tare că pot să fac parte dintr-un juriu şi că voi citi – sper – multe lucrări de calitate. Cine ştie, poate viitorul meu scriitor preferat e pe acolo, pe undeva.

4. pe blog aici: http://www.acadecu.ro/ruxandra-predescu-b15.html

printreranduri.eu
Am acceptat cu bucurie invitaţia de a face parte din acest juriu pentru că este o ocazie oferită nouă, cronicarilor din online, de a duce mai departe părerea cititorilor, aşa cum o percepem din comentariile la articolele noastre de pe blog dar, mai ales, pentru că astfel putem ajuta la promovarea literaturii româneşti, a cărţilor şi a cititului într-un prezent dominat mai degrabă de vorbe decât de cuvinte.  

Și o captura foto absolut delicioasă, cu alt blogger din juriu (sigur, între timp s-a remediat, dar captura e reală și a zăbovit pe site-ul celui mai cel premiu literar; am ales-o pentru umorul involuntar al situației).

Nu voi supralicita. Poate că fără aceste declarații, lucrurile ar fi stat mult mai bine. Nu știu cu ce ochi vor citi marii scriitori înscriși aceste dovezi de atașament față de literatura română, dar sclifoselile de mai sus îmi dau senzația (personală) unui clișeism greu de explicat. Pe măsură ce se adaugă și se comentează, riscul devine din ce în ce mai mare să ne confruntăm cu un SMURD pentru literatură.

Cineva care n-a prea citit literatura română e în măsură să dea cel mai mare premiu acordat unui scriitor român. Cineva care vede în scriitori niște sărăntoci (nu c-ar trăi foarte bine, dar mi-amintesc de scrisoarea Antoanetei Ralian, care a dat bani înapoi, considerând c-a fost plătită prea mult pentru o traducere) vrea să facă un gest caritabil. Cineva care vrea să descopere noi talente. (Cum adică noi talente? Dintre cele mai bune cărți ale lui 2011? Trebuie certificat talentul cuiva care a publicat deja, a fost selectat de un juriu de critici, poate a mai luat și niște premii, de către un blogger entuziast?) În fine, cum pot niște critici serioși să accepte o asemenea regulă a jocului? Să te asiguri că trimiți în finală cinci cărți bune și să lași decizia pe impresiile de lectură ale unora care nu au ce să spună despre literatura română? Poate că ideea îi aparține, totuși, lui Alex Ștefănescu, și trebuia continuată emisiunea de rebuturi de la TV.

Din lista de bloggeri (n-o pot parcurge până jos, am și alte lucruri de făcut), trei nume mi-au atras atenția: ionuca, Dan Liviu-Boeriu și Dragoș Butuzea. S-ar putea să mai fie și alte nume OK în context, Victor Kapra, spre exemplu, îmi cer scuze de pe acum că nu le pot identifica în graba în care mă aflu, dar cel puțin cei patru de mai sus, din care am preluat argumentul de participare, și raluxa.com îmi apar ca niște amatori cu acte în regulă. Nu doar marcați de solemnitatea momentului, dar și siropoși la nivelul elementar. Pun pariu (dar asta rămâne strict în afara discuției) că printre acești voluntari există scriitori ascunși, cu manuscrise la sertar. Dar să nu fiu ironic degeaba.

Apoi, Dragoș C. Butuzea, pe care-l respect, abia a aflat de anumite cărți care între timp au ajuns și prin manualele școlare (cazul Muzici și faze, vezi aici  http://chestiilivresti.blogspot.ro/2012/08/muzici-si-faze-de-ovidiu-verdes.html), ceea ce poate că nu-i asigură un avantaj în receptarea cărțior românești, în genere văzute altfel de către bloggerii atenți la traduceri și la cartea străină. E un tip echilibrat, care ar putea să vadă dincolo de interesul strategic al concursului și de suma de bani pusă în joc. Pentru că nu suma e în discuție, ci felul în care o astfel de sumă ridiculizează un sistem întreg și anunță binele național.

Așadar, ionuca, Dragoș C. Butuzea, V. Kapra și Dan Liviu Boeriu (un tip f fain, care scrie în reviste literare și e critic literar, mă rog, aici într-o ipostază secundară) sunt excepțiile de rigoare la ceea ce aș numi un amatorism deplin pus la muncă pentru salvarea patriei literare. Suntem o țară de salvatori, ce mai!

Dar – iată- declarația lui Dragos, de pe facebook:

Dragos C. Butuzea : eu nu primesc nici un leu (sau euro) pentru acest proiect. organizatorul e un ong. si sincer, nu-mi place demezzo. insa e o sansa ca un autor roman sa scrie un roman si sa ia 10000 euro pentru el (si asa se plang toti ca nu sunt bani pentru cultura, desi in capitalism multi artisti traiesc din mecenate, fara sa se intrebe de unde sunt banii). iar daca eu pot contribui ca acest roman sa nu fie de toata jena, e ok. ce fac altii, ii priveste.

Jos pălăria pentru intenție. Doar că rămân detaliile și nuanțele. Multe, prea multe, pentru o lume atât de grăbită să nu zăbovească asupra lor. Ca să închei pe această temă, lista bloggerilor literari care contează e cu totul și cu totul alta.

O paranteză

În fapt, cineva trebuie să-și asume și să recunoască, măcar în fața celor care nu au ce să-și reproșeze și să le transmită un mesaj clar> nu am fost în stare să menținem o ștachetă și o profesionalizare, reprofilați-vă, găsiți-vă o meserie care să existe în realitate, să reprezinte ceva, nu doar un rol de asistat social.

Dacă depășiti viziunea banilor puși în joc, poate descoperiți de ce principiile sunt mai importante decât persoanele. Și dacă nu credeți că banul e totul, s-ar genera o dezbatere la obiect/pe subiect.

Principiul elementar este că nu poți veni să negi toată industria, cu un premiu sfidător, care să premieze o carte pe care nu o ai în portofoliu. Intențiile pot fi bune, dar când plusezi cu banul ca să arăți că faci mai mult decât toți, că dai o lecție revistelor, editurilor, tuturor, când vii și te bați cu pumnul în piept că poți face tu ceea ce alții n-au putut (de-asta mă-ntrebam dacă respectivii organizatori au habar de presa literară sau de sistemul literar, așa cum e el, când îl sfidează), seamănă a altceva. Repet, banii pot fi aruncați fără număr, contează și cum îi arunci și mai ales în cine. Dar, sigur, în România oricine poate deveni orice, mai ales scriitor.

O discuție despre rolul de marionetă al scriitorului contemporan, irelevanța lui în așa-zisa societate culturală trebuie purtată plecând de la deprofesionalizarea continuă (dispariția redactorilor de carte, a revistelor literare, incapacitatea facultăților de litere de a păstra studenții în zona de interes literar) și până la dispersia autorității (critica literară ajunsă la nivel de blogăreală, premiile literare surclasate de darurile și strigăturile oricărui investitor de ocazie). În România, meseria de scriitor este nu doar pe cale de dispariție, dar și o batjocură publică și interes local. O consecință a cedărilor și a compromisurilor, acceptării primului sponsor, memoriei scurte și lipsei de viziune. O cădere pe care alte generații nu și-o puteau imagina. Mii de impostori se legitimează azi ca scriitori, sute de edituri cotizează la maculatura națională. O uriașă uzină necunoscută publicului mare colcăie de genialitate, într-un orgoliu colectiv inimaginabil. A spune că literatura are nevoie de voluntari (când, de fapt, are nevoie de profesioniști plătiți) e un semn clar de ruptură totală cu realitatea. Literatura nu are nevoie de salvatori, se salveaza singură, se reglează singură, prin mecanisme funcționale, clare și bine delimitate. Aici nu e sport național sau cămin cultural, la care participarea să conteze. O carte e bună sau nu, un sistem e funcțional sau nu, nu există alternative, scuze, explicații. Tradiția, reprezentativitatea, valoarea sunt singurele care contează. Restul ține de un marketing ieftin sau scump, care nu face decât să bagatelizeze o întreagă industrie. Clar, una care se mișcă greoi, dar care nu trebuie să stea cu mâna întinsă.

Romane înscrise

http://www.acadecu.ro/romane-inscrise-13.html

În sport, mingea e rotundă și orice competitor devine periculos, vorba unui antrenor. Dar în literatură nu cred că se poate ajunge atât de jos, amestecând scriitorii locali cu cei care ar trebui să reprezinte excelența. Dacă s-a vrut o Cântare a României romanului, acest premiu a reușit deja să aducă în prim plan o stare de fapt. Oricine se poate înscrie în concurs doar pe considerentul c-ar fi scriitor. Nu contează cât de mediocru. De-asta refuz să creditez, fie și la nivel de concept, un astfel de demers. Oare cum e să candidezi alături de cărțile lui Marin Ifrim?

Sigur, poate că vor fi și edituri serioase care vor trimite, dar până acum spectacolul e o splendidă catastrofă (excepțiile confirmă din plin regula).

Nota> cum n-am verificat informatia transmisa mai sus (asta este, trebuia sa verific, nu sa ma iau dupa mesajele binevoitoare), am facut o confuzie. Nu celebrul Marin Ifrim si-a inscris romanele in consurs, ci alt Ifrim. Imi cer scuze pentru eroare, dar, de fiecare data cand dau un exemplu de mediocritate literara locala, indic numele acestui Marin Ifrim. Asa se explica si graba de a posta (ceea ce e, desigur, o eroare), dar si bucuria de a indica mediocritati care se pretind scriitori. Am sa modific (deci imi recunosc greseala, distinse MI), dar imi pastrez pozitia. Cu nulitati literare de acest gen nu exista decat o alternativa: repetitia, poate invata ceva. 

JURIUL criticilor și motivațiile lor

http://www.acadecu.ro/cine-face-parte-din-juriul-de-specialitate-n14.html

Comunicatul de presă

(pe site : http://www.acadecu.ro/premiul-literar-augustin-fratila-p1.html)

Asociaţia Casa de Cultură lansează prima ediţie a Premiului literar „Augustin Frăţilă” – romanul anului 2011, în valoare de 10.000 de euro.

În concurs se pot înscrie toţi autorii care au publicat un roman în 2011, expediind trei exemplare ale cărţii pe adresa Asociaţiei Casa de Cultură şi completând formularul de înscriere până în 23 septembrie 2012. (Înscrierile pot fi făcute şi de către edituri.)

Juriul de specialitate format din criticii literari Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache va stabili finaliştii concursului (cinci autori). Numele acestora vor fi cunoscute în 8 octombrie.

Între 10 octombrie şi 2 noiembrie cei 20 de bloggeri vor alege câştigătorul premiului, acordând puncte de la 1 la 5 fiecărui roman finalist. Autorul al cărui roman va primi cel mai mare punctaj va fi răsplătit cu Premiul literar „Augustin Frăţilă” – romanul anului 2011, în valoare de 10.000 de euro.

Ceremonia în cadrul căreia se va acorda Premiul va avea loc în 7 noiembrie 2012 la Hotel InterContinental Bucureşti.

Premiul literar „Augustin Frăţilă” va fi acordat în fiecare an pentru cel mai bun roman apărut în anul anterior, conform unei selecţii făcute de cei mai valoroşi critici literari şi de cititorii activi în mediul online.

Premiul literar „Augustin Frăţila” este o metodă practică prin care Asociaţia Casa de Cultură îşi propune să îndeplinească misiunea de promovare a lecturii. Stimulând literatura cu un premiu consistent şi aducând în atenţia publicului un roman apreciat de exponenţii foarte multor oameni (atât critici literari, cât şi bloggeri) dorim să resuscităm pasiunea pentru lectură şi apropierea de literatura română. Avem încredere în succesul acestui proiect şi ne bazăm pe sprijinul tuturor celor implicaţi în actul de lectură: autori, editori şi cititori!

Mario De Mezzo, Preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură

Jurizarea

De pe site:

Jurizarea se face în două etape, astfel:
Etapa I:
Un juriu format din specialişti (critici literari) va nominaliza, din totalul celor înscrişi, 5 autori români cu romane publicate în anul precedent acordării premiului. Preşedintele juriului este Alex Ştefănescu, iar juriul este ales pe o perioadă de cinci ani.

Etapa II:
Un juriu format din cei mai influenţi bloggeri din mediul online românesc va desemna câştigătorul marelui premiu dintre cei 5 scriitori nominalizaţi de juriul de specialitate.

REGULAMENTUL

Premiu literar „Augustin Frăţilă”, ediţia I, 2012

 

FORMULAR DE ÎNSCRIERE LA CONCURS

Editura:…………………………………………………………………………

Adresa:

Autor:

Nume şi Prenume:………………………………………………………………………

BI/CI cu Seria: …………….Numărul……………….CNP.……………………………

Solicit, prin prezenta, înscrierea la Concursul Premiul literar „Augustin Frăţilă” organizat de Asociaţia Casa de Cultură cu romanul: ……………………………………………….., publicat în limba română de Editura ………………………….., în luna …………2011.

Declar pe propria răspundere că romanul a fost publicat pentru prima dată în anul 2011.

Declar pe propria răspundere că am luat la cunoştinţă prevederile prezentului Regulament şi sunt de acord să:

– să trimit prin poştă sau curier, sau să depun direct la sediul organizatorului, în termenul indicat de acesta, Formularul de înscriere însoţit de 3 exemplare ale romanului înscris în concurs;

– să trimit prin poştă sau curier, sau să depun direct la sediul organizatorului, în termenul indicat de acesta, 20 de exemplare ale romanului înscris în concurs – în cazul în care acesta este nominalizat de juriul de specialitate şi trece în etapa a II-a.

Prin completarea Formularului de înscriere, fiecare participant îşi dă acordul scris pentru:

– retipărirea romanului său, în cazul în care acesta va fi desemnat câştigătorul Premiului literar „Augustin Frăţilă” – EDIŢIA I. Retipărirea se face în tiraj de 1000 de exemplare, costurile fiind suportate de Asociaţia Casa de Cultură. Tirajul este destinat Sponsorului principal al concursului şi va avea inserat pe coperta 4 logoul acestuia. Decizia de retipărire aparţine în exclusivitate Asociaţiei Casa de Cultură.

– participarea la 10 evenimente organizate de Asociaţia Casa de Cultură pe parcursul anului 2012, respectiv 2013. Scopul fiind dezvoltarea unor programe ample ce susţin promovarea scriitorilor români şi a romanului românesc contemporan. Cheltuielile vor fi suportate în totalitate de Asociaţie.

Neîndeplinirea uneia dintre condiţiile impuse de Regulament va duce la descalificarea automată a participantului.

Data Semnătura

Ce reprezintă acest regulament?

O nouă marcă înregistrată, un nou precedent. Autorul și/sau editura cu care acesta se presupune că are un contract își cedează drepturile pentru un tiraj de 1000 ex. Mă-ntreb ce editură sau ce autor serios permite ca un volum aflat în portofoliul unui brand editorial să se republice, când, probabil, nici nu și-a epuizat primul tiraj ? Apoi, o problemă strict tehnică, 20 de exemplare din volumele finaliste merg spre cei 20 de bloggeri (și ei, firește, cei mai importanți). Nu știu câți autori sau edituri își permit să se debaraseze de 20 ex așa de ușor (sigur, pentru 10.000 de euro se pot face destule) și, mă-ntreb, naiv, dacă pierzătorii vor fi măcar despăgubiți cât de cât, dacă nu câștigă în marea finală.

 

În loc de concluzii

În loc să fie un premiu serios, care să propună ceva constructiv, premiul Augustin Frățilă încurajează amatorismul, creează un precedent (acela în care profesioniștii se lasă pe mâna unor bloggeri, în cea mai mare parte străini de literatura română; nu știu dacă într-o meserie serioasă se poate așa ceva, imaginați-vă un medic lăsând o operație pe mâna vizitatorilor, dar asta e, literatura e pentru toți, știi să citești, poți deveni om cu păreri, publici cine știe pe unde și cum, ajungi scriitor), sfidează sistemul prin suma alocată. Dincolo de beneficiul și sperața pe care o trâmbițează, destabilizează piața, încurajează tiraje paralele la cărți aflate în portofoliul altor edituri, se autodeclară cel mai mare premiu (cu cei mai buni din parcare) devenind mai mult decât suma tuturor premiilor existente.

Nu-mi explic cum au acceptat criticii acest pariu. Dincolo de efortul gratuit, ca și al bloggerilor, e vorba despre prestanță și credibilitate. Nu poți lăsa pe mâna unei bloggerițe cum e raluxa.com cel mai mare premiu literar, e o nuanță destul de importantă. Asocierile sunt libere, dar când te consideri reprezentantul criticii (atât de blamată pe unele bloguri), puțină selectivitate și un pic de orgoliu (constructiv) nu strică. Aici nu este vorba despre persoane, ci despre principii. În fotbal, există selecționatele divizionare. Chiar dacă pierd, meciurile acelea nu intră în palmaresul echipei naționale, iar antrenorul, care ține la rezultat, face doar teste. S-ar putea să greșesc, dar nu poți juca la nivel înalt cu o echipă de amatori. Descalifici meseria doar de dragul imaginii și al traficului. Nu cred că e vorba despre salvarea scriitorilor sau a literaturii. Nimeni nu va salva literatura cu 100.000 sau cu un milion de euro. Sigura salvare vine din interior, din cărți bune și din autori care-și respectă meseria. Iar criticii tocmai la asta sunt chemați: să tranșeze amatorismul agresiv de ceea ce e posibil să conteze.

P.S. 1

Chestiunea delicată vine și din titulatura premiului. E extrem de onorabil să-i cinstești memoria lui Augustin Frățilă, dar să faci din numele lui cel mai mare premiu literar (sau literal?, oare cum ar fi corect ?) e exagerat și derutant. Dar așa e să fie în Ro: premiul Mihai Eminescu să fie un brand Gellu Dorian, iar cel mai mare premiu literar să poarte numele lui Augustin Frățilă. Nu o luați ca o lipsă de respect (știu, risc și mai mult cu aceste afirmații, mulți îmi vor întoarce spatele, și mai mulți vor râgâi la bere că-s nebun), dar există o măsură în toate. Poate că Augustin Frățilă a fost un profesionist desăvârșit, dar coordonatele acestui premiu sunt prea mari. Nu merita să intre în acest malaxor de superlative gratuite.

P.S.2

Vatra, revista fondată de Caragiale, Slavici și Coșbuc în 1894, reluată în 1971, riscă să se desființeze în anul Caragiale, an în care se va acorda (zice-se) cel mai mare premiu literar din Ro. Curat murdar, s-a găsit perfect momentul când să fie salvată națiunea literară!  (http://www.24deoremuresene.ro/articole/detalii-stire/articol/atentat-la-cultura-ardeleana-dobre-vrea-sa-ingroape-revistele-vatra-si-lato.html)

P.S.3 Mă puteți înjura, dar aș prefera niște răspunsuri punctuale. Salut apariția unui premiu, nu pot rămâne indiferent la enormitatea lui. Fiecare e liber să-și consume cum vrea banii. Cum mă ironiza cu mare stil cineva pe facebook, ar fi bine să nu mai dau sfaturi altora ce să facă cu banii lor. Am spus, nu dau sfaturi, fac reclamă. Numiți-o frustrare, dar frustrarea nu presupune argumente.

Aici se dezlănţuie norii.

 

Ca atunci când o aşteptam afară. Era prea aglomerat înăuntru.

De fapt, lăcrimam. Se-ntâmplă, când mi-e foarte foame.

Am bunghit-o pe aia, Porumbel şi nu mai ştiu cum, Eliza, Luiza, cam pe-acolo. Vindea cărţi în sediul central de pe Magheru. M-a salutat, pizda mă-sii, nu ştiam cum s-o iau. Abia peste cîteva ore mi-am amintit că făcusem practică împreună, cu ani buni înainte, în Buzău, la Biblioteca Judeţeană („Ce citeşti, duduiţă?”. „Nu vezi? Romanul secolulul ix ix!”). Şi ea care credea că le admir dichisul ! Am ieşit, nu-mi ajungea nici de-o pâine, cărat de amicul Ştefănescu (Naiba să-l ia şi pe ăsta! S-a călugărit şi nici măcar n-a avut curajul să-mi spună!). Să-şi cumpere cărţi (ziarist, avea bani) şi să se oftice când i le cer.

 Până şi Porumbel s-a ajuns, futu-i! Uită-te, stăpână pe ce vrea pulpiţa ta şi pun pariu că o şi doare-n găoz de tot. Îmi venea să m-arunc ca un berbece în rafturile de sticlă şi să-l fac pe individul cu ochelari, supraveghetorul pulii, să cheme poliţia, să mergem la secţie. Un pat pentru o noapte. Aş fi intrat cu capul înainte, să le zdrobesc standurile şi să mor dracului acolo cu creierii terci pe un morman de reviste de-un kil. Ar fi fost o moarte super. À la Chiva!

 Da’ eu, nu, că-s laş, am ieşit de frică să nu încep tremuriciul. Când am emoţii puternice, ca acum, îmi tremură genunchii. La propriu. Şi ipoteza de a-mi găsi liniştea printre miile-alea de suflete cartonate, că moarte – dă-le-n bălării –, nu prea sunt, oricine ce-ar zice, ordonate şi cu preţ pe ele ca o licitaţie de borcănaşe cu cenuşă, devenise clar o penibilă şi fictivă şansă. Deci am ieşit. Să mă liniştesc cât de cât.

 Chiar şi-aşa simţeam nevoia unei reacţii. Furia (prostească?, golănească?, frustrantă?) îmi dădu ideea. De ce, căcat, nu m-apuc şi eu? Zic că scriu un roman. Căca-m-aş pe voi ! De ce doar pe mine? Îmi umflu maţele trecutului şi screm aerul puturos prin care să-mi eliberez neputinţa. Bineînţeles să sună aiurea. În definitiv, e chestie de bănuţ. Pentru ca un eventual fraier, rătăcit prin librăria de fuckin’ mari meşteri mari, să înhaţe dintre unghiuţele pastelate ale distinsei donşoare Porumbel spârcul (sună mai bine găinaţ?). Ce-am eu cu biata făptură? Ce mi-a făcut, căcăstoarea? Parc-aş fi în anticariatul din Micro 14, lângă proful de română din liceu, lunganul care ne bumbăcea cu castane când ne prindea cu cărţi budite pe sub bancă. Mângâia Sorinache cotoarele: „La ce crezi că te-ajută să citeşti cărţi?” – şi zdrang am zbughit-o acasă, lovind cu pumnu-n capacul closetului, fără să mă gândesc cum şi de ce atâta ură.

Nu, nu Porumbel, aterizată cine ştie cum în oaza lor de civilizaţie, civilitate, faceţi voi nuanţările, cărtureştilor, nu zburătoarea mă interesează. Pe client, abonat, muscoiul ambulant care bântuie la sacou prin magazin şi m-ar scoate din raft pentru afişul de reclamă, pe ăsta-l vreau, în morţi! Să-mi cumpere în mii de exemplare ţucalul, să-mi plătesc masa la cantină pentru următorii 5 ani, doamne-fereşte. Să mă ia şi să-mi facă apoi vânt, cu superioritatea lui de om informat, hrănit cu noutăţi şi pus la punct cu politicile editoriale şi contrariat: „Vai, ce pute!”. Parcă-l văd cum îşi aeriseşte nasul cu mâna. Ce-mi zici tu acolo? The F word? Am luat-o razna? Da, da! Pe tine te ginesc, vere! Să mă ştergi de căcat. E reconfortant să te simt near. Nu-i aşa, porumbelule, c-o să mă recomanzi la noutăţi? Cu megafonul, la ofertă în supermarket, la turneul de lectură prin cimitire, super ofertă! Facem un 69, baby, şi te pun impresar? Tu vei fi a mea! Blurbistă, poate ajungi agent literar, dragă, în doi-trei ani spargi piaţa că-i virgină. Himenul editorial te cere, my love! Sparge-l mica mea animatoare! Te fac celebră, vedetă literară, te invită la România Cultural să vorbeşti la 0,02 % audienţă despre planurile carierei de succes în domeniu. Sparge-i! Fă-i să muşte din gogoaşa cu gem generaţionist! Specialist privit cu ochii care preţuiesc certitudinile scrie pe fruntea ta. Cu markerul!

Ce zici piarista lu’ tata? Începi cu fluturaşi, bagi la ziare, reviste, almanahuri. Bagi un blog. Anunţi prima ediţie prin sms! Push marketing! A doua? Ediţia de lux! Textilă! Sonoră! Bilingvă! Morse! Braille! Ediţia necenzurată, nescrisă, ediţia ediţiilor, ediţii de consum, economice. Şi ultima ediţie pe hârtie de ziar, de ce nu igienică? Un autograf ca o dâră de căcat? Ce, nu vrei să te murdăreşti pe sub unghii când o scoţi de la raft? Nu vezi câtă lume aşteaptă pentru autografe? Crezi că vede cineva ce-ţi rămâne pe mâini? Hai, mica mea animatoare culturală, vinde-mi cartea. Să crească tirajul până la etajul nouă. Auzi cum urcă liftul? Cum care lift? Liftul cu care ajungi în cerurile managementului cultural. Nu te-ai specializat în asta? Ia odată microfonul. Lumea aşteaptă să zici ceva. Dă-i drumul. Ha-ha-ha, ai emoţii? Eşti impresar, gagico! Ptiu, să nu te deochi! Zâmbeşti? Nu e rău! O să râzi? Nu e rău deloc. Da’ vezi c-ai uitat să dai drumul la microfon… Apasă pe buton. Push, puşlama mică! O să râzi toată viaţa. Dar tu ştiai deja toate astea, nu-i aşa?

„Da’, dom’le!”

 

Morţii Mă-tii, povestea morţilor mei, un strigăt de disperare. E totul pentru mine cel de-acum: FLEGMĂ, VOMĂ, SPERMĂ şi CÂNTEC DE LEAGĂN. Ca un drum plin de gropi, fecale, petice şi mortăciuni. Într-o ordine oarecare. Sau nu.

                 Grozăvești

 

 

Stau în Grozăveşti, într-un cămin model, în care:

–          NU S-E FUMEAZĂ;

–          NU S-E COMERCIALIZEAZĂ ŞI CONSUMĂ STUPEFIANTE ŞI ORICE FEL DE NARCOTICE;

–          NU S-E CONSUMĂ ALCOOL, ÂNGHEŢATĂ ŞI NU S-E GĂTEŞTE PE HOLURI;

–          NU S-E INTRĂ DECÂT ÎN BAZA DE BULETIN DE IDENTITATE

Plus un afiş uriaş (PLATA PE NOEMBRIE până la ora 15), lipit la avizier, după ce, pe uşa de la intrare, poţi citi pe un fluturaş:

„Stimaţi studenţi şi vizitatori,

Vă rugăm cu insistenţă să păstraţi curăţenia în toalete. Aruncaţi hârtia igienică folosită exclusiv în vasul de WC, iar alte obiecte (absorbante, sticle, plastic) în coşul de gunoi, pentru a evita înfundarea toaletelor. Trăim în mileniul III şi este inadmisibil să transformăm toaletele în focare de infecţie.

Pe înţelesul vostru: nu vă mai căcaţi pe lângă.

Se deschide campionatul de ţintire a suprafeţei apei.

Vă mulţumim şi suntem cu ochii pe voi.

BIG BROTHER”

De când s-au spart camere la parter, doi bodyguarzi sparg seminţe pe bancă şi asigură paza privind cu atenţie cine intră şi cine iese.

Niscai ţugurlani adunaţi prin faţă mustăcesc, îşi dau coate. Aer studenţesc, o nouă generaţie de câini îşi face veacul prin păduricea dintre şosea şi cămine. Ce mai, viaţă!

„Ia, zi, ţuşcă, cât e o pedală aici în Grozăveşti? Ne faci şi nouă rost de-o capră la noapte?” […]

Băieţii ăştia doi, mari în lung şi-n lat ne păzesc de hoţi, asigură ordinea şi paza, au salariul mai mare decât pensia mamei, după 42 de ani de muncă prin spitale şi policlinici.

Ciudată treabă. Locuieşti cu tot felul de loseri, terminaţi care ştii că se pişă-n chiuvetă sau în ghivece, idioţi cu aere de savanţi, marea majoritate retards (altfel nu-mi explic mizeria budei umplute cu căcat până la silă totală), cu loc cumpărat pe şestache, dar cu handsfree şi net la discreţie, manele şi tone de bagaje, ei, locuieşti cu marea asta învăluită-n căcat, treci pe lângă ei, le baţi în calorifer să dea pornachele mai încet după o oră a nopţii şi, brusc, la nu ştiu ce întâlnire accidentală, te-mbrăţişezi, îi strângi la piept, deşi nu mai aveţi alte subiecte comune decât pe vecinul de la 328, care momea porumbei şi-i închidea în cameră, le sucea gâtul după ce se dădeau derutaţi cu capul de pereţi. Faci miştouri, râzi pe bune de spaimele speciale, când pe la 3 dimineaţa auzeai pumnii şi cuţitele beţivilor întorşi din Azteca, un bar unde se proiectau pe ecran meciurile României, rugându-te cu faţa-n pernă să nu-i vină vreunuia ideea să arunce dracului cu cataroaie în geamurile uriaşe, ca nişte solzi de sticlă, ai peştelui-cămin care vă-nghiţise cam câte cinci sute deodată. Cum era posibil aşa ceva? Cum să bei o bere în amintirea vremurilor de altădată cu unu’ pe care-l suspectai că stă noaptea să se furişeze la bude, poate-poate prinde o pizdulice la căcăstoare cocoţat pe ziduri? Ce-i în capul ăla de nucă uscată? Ai uitat de muntele de gunoaie de sub ferestre? În căminul de vizavi crescuse până la etajul 1. Îţi dai seama ce se vedea de la parter printre gratiile geamurilor? Cum să dai tu mâna cu labagiul de Geani după ce-ţi spusese Cosmin că l-a prins cu pantalonii-n vine, golindu-şi bărbăţia în paharul în care mesteca ness? Măcar să fi-nchis uşa. Sau să fi spălat paharul după.

Ciudată camera-n care stai. Lucrurile-s cam aceleaşi de doi ani. Nimeni nu mai băga în seamă pe nimeni. Viaţa în cămin e ca la cort, unii dintre voi ştiu asta. Dar pentru ceilalţi, care aţi venit aici şi-o să vreţi să credeţi că doar mănânc căcat, am o veste nu tocmai ok. Asta e realitatea. După şapte ani de stat într-un așa congelator de emoţii, ţi se ia de orice. Nu te mai sperie nimic. NIMIC.

În lipsa ta cine ştie cine îşi şterge mocheta cu periuţa ta de dinţi, pe care apoi o spală vârând-o în apa din closet? De unde să ştii ce mai bagi în gură în canalul ăsta? Te saluţi cu tot felul de papagali care ştii că-ţi mănâncă din sacoşă când pleci în oraş, gigei cu aere de giggolo, marea majoritate folkişti la filosofie (îi chinuie rău talentul pe la două-trei dimineaţa, cântă fals şi zdrăngănesc aceleaşi phoenixuri de haiducie), cu coşuri în barbă, dar cu repertoriu şi prezervative la purtător, sute de cd-uri şi filme piratate, da, locuieşti într-o groapă de gunoi comună, îi saluţi de nevoie pe șmecheri, le spui să nu mai borască pe clanţe şi să nu mai facă glume proaste, scriindu-i amărâtului de la 325 numărul de mobil cu ruj prin budele fetelor. Phai de mine. Pe gemenii de la 3 i-ai văzut cum se strecoară noaptea la duşuri? Se cacă şi-l lasă sub formă de aripi de înger pe gresie… De unde-s toţi tâmpiţii ăştia? Cine i-a adus pe lume? Îți dai seama că oamenii ăștia se duc la vot, devin importanți și mâine-poimâine ajungi să depinzi de ei?

Ai citit preţul corect al fetiţelor la ziar? Da, uite, aia mică de la 2, ce cuminte era ea în anul I, cum se ducea la facultate şi nota tot pe colile alea, le îndosaria, le capsa, le… înţelegeţi, şi-acum ia-o de unde nu-i, că şi-o trage cu toţi arabii şi africanii! N-am nimic cu ei, să mă ferească Dumnezeu, oameni sunt, două mâini, două picioare, mă rog, ea zice că trei, dar asta e doar o părere, vă jur. Fapt divers. Constatare. Adică tocilara de la 221 a ajuns cea mai penală curvă din complex. Ce se-ntâmplă, fraţilor? Spuneţi-mi şi mie, să mă dumiresc.

Stau ca tot omul în pat, cu o carte în mână, vreau să nu mor dobitoc. Și nu pot. Când nu merge maşina de spălat, se joacă counter strike, când nu se trece pe shootere, vine trupa de şoc de la Teologie să lălăie cântece patriotice. Cică să socializăm. Ce e de vorbit? Despre filmuleţele cu şobolanii căminului de pe Realitatea TV? Ce să discuţi cu dobitocul care pune de cincizeci de ori, ei, exagerez, dar 40 tot erau, aceeaşi manea. De ce n-asculţi, frate, la căşti, separat, pentru tine? Tre’ s-audă tot palierul? Ai uitat de vecinul de la doi care dădea muzica până la refuz, că până şi gândacii înţepeneau de zgomot sub chiuveta spartă? Bă, să fiu al naibii!

De şapte ani am văzut multe-n peisaj. Practic, toate mi se trag de-aici, din grozăvia complexului plin de câini şi de şobolania Grozăveștiului.

Stau cu un masterand la teologie. Prin 2004. Giani din Plopeni. Singurul Opel din parcare. Stau e un fel de-a spune. Plec duminica după-amiază şi mă-ntorc vineri seara. De patru luni. 436 de avize, 42 de localităţi, 28 de moteluri, hoteluri, case de vacanţă, 214 cărţi de vizită păstrate. Cam la două săptămâni îl găsesc pe frac-su, mai rar pe amândoi. Atunci îşi fac drum la BCU să tocească manualul de Teologie Dogmatică şi apar în jur de şase, când mă car prin cluburi. Revin pe la patru-cinci dimineaţa, să opresc calcu’ şi să le strâng de pe patul meu filmuleţele downloadate de pe freeporn.com. Întreţin nişte site-uri porno şi asta le cauzează numai probleme. Nu prea mai ies cu fete în oraş.

Mă bag în pat şi-ncerc s-adorm până pleacă ei la slujbă. Fac practică la bisericuţa Buna Vestire din fosta mahala Grozăveşti căreia îi scriu monografia („Istoria începe cu anul 1805, când a fost zidită pentru întâia oară din osteneala protopopului Niculae Trăznea, a măcelarului Sterie Kirovici, a lui Marin Diaconu Trăznea şi a altor creştini din zonă ş.a.m.d.”). Sâmbăta e ziua liberă. Camera îmi aparţine până la 5. Asta a fost şi convenţia, nu-mi pasă cine doarme acolo în restul zilelor. Din întreg palierul am tangenţe doar cu două persoane. Tatiana, o fostă olimpică naţională la franceză, vânzătoare la o agenţie de pariuri sportive în Regie şi Papi (nu-i ştiu decât porecla).

Ciocănitoarea

 

Parc-o văd cum intra în clasă: „Aveţi grijă, că la intrare e gheţuş, să nu mai cadă vreun prost cum am păţit eu mai devreme!”.

 Pupăză Amalia Liliana. Pe scurt, Ciocănitoarea. Domnişoară. O nefutută cu care făceam mai mult P(regătire) T(pentru) A (părarea) P(atriei) decât româna. Atârna  sacoşa de rafie (deşi se dădea din familie bună) la vedere şi-ncepea scorpia să scoată ceaslovul. Scris după dictare: Constituţia Republicii Socialiste România.

 

„De ce nu scrii?”

„Am Constituţia acasă, tovarăşa!”

„Poţi s-o ai şi-n cap, prostule! Dictez la pereţi? Pune mîna pe stilou!”

 

 Când trec prin faţa fotografiei înrămate de pe balcon, mi se furnică pielea. Poză de grup color, cu răţuştele-n fustă trei-sferturi neagră şi cămăşuţe roz cu alb, iar mânjii, la sacou şi perciuni de antidepeşari convinşi. Cu ea moţ, rânjind ca tută. Ţapănă, gata să-ntreţină mimozele („Ce mai faceţi, doamna dirigintă?”, „O să venim să vă vedem, sigur că da”, căcaturi de-astea festive), şi noi, cu ţigările ude-n gură, făcându-i la revedere dirigă dragă cu muie spre ochii beliţi:

„Ptiu, nu e bine ce faceţi!”.

 

Zău?

Da’ când nu ne scoteai  din „proşti şi tîmpiţi” şi ne confiscai sandvişurile din ghiozdane, să-ndurăm foamea, că nu-ţi scriam după dictare comentariile, sau când ne plezneai peste unghii, că nu-ţi ştiam nu ştiu ce articol din Constituţia statului pulii, cum era, fată dragă? Te simţeai împlinită, gagico? Vorb-aia, Ministerul Învăţământului te plătea la zi pentru serviciile tale complete, de câte ori să mai aflăm asta ? Educaţia cuvîntului, educaţia stomacului şi educaţia palmei. Ori asculţi de vorbă bună, ori mori de foame, ori te şterg cu un dos de palmă.  Doar-doar oi vedea cum cad stelele, în cerul pizdii mă-tii de profă!

 

„Dacă mai aud o muscă, şterg tabla cu voi!”

 

Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român – eveniment de însemnătate excepţională în viaţa social-politică a ţării – va analiza activitatea desfăşurată de partid, de întregul popor pentru îndeplinirea hotărîrilor Congresului al XIII-lea şi ale Conferinţei Naţionale din 1987 şi va adopta Programul-Directivă cu privire la dezvoltarea economico-socială a României în cincinalul 1991-1995 şi orientările de perspectivă pînă în anii 2000-2010.

 

Aşa.

Pe margini, flancul drept, batoza de istorie, am uitat cum o chema, doamna Vlad de desen. Pe aripa stângă, Sănducu-chimista şi Rache, femeia de serviciu, la ţinută de serbare. Tablou de familie, muică!

Lipsesc mulţi. Dar nu ştiu cum dracu’ tocmai restul de carii. Şpăgarii. Oase, schilodul de mate, şi Zizi Popescu de geogra. O hoaşcă şi-un comunist. Că ăştia luau tot.

 Oase lua porumb, ţuică şi tărâţe. Nu-n timpul anului. Aştepta tacticos corigenţele, când nu mai trăgea Lada-n curte, o parca strategic după terenul de sport. Atunci să-l fi văzut ce sălta cadavru’ ambulant sacu’ cu ştiulete, cu tărâţe sau cu ce morţii lui era, damigeana de vin şi de ţuică. Ziceai că-i la aprovizionare, n-avea treabă! Doar la agapă s-a dat pe brazdă, mulţumit cu sticla de Napoleon: „Bă, proştilor, ştiţi că aţi fost simpatici?”, „Na-na-na! ce mi-ai adus aici, Assos? Marş de-l schimbă pă două Snagoave, tinereţe!”.

 E-ul, clasa elevilor de la ţară, avea programare joia la Zizi. Cu schimbul. Stătea scroafa la casă, în 23 August, şi pentru un cinci amărât, chema fraierii să-i fugărească vreo douăzeci de minute porcu’ prin curte. C-aşa i-a zis bărbăţelul, un fel de şef pe la partid, care, când contemplase el grădina şi cocina, observase că e porcu’ prea gras. Şi trebuia, deci, alergat cu nuieluşa să facă patrupedul muşchiuleţ, să dea bine la frigare.

 

Restul păreau de treabă.

Uite, singurul la care nu cârtea nimeni, da’ nimeni, era Boştinescu de biologie. Se-auzea musca prin clasă. Doar două-trei minute, că repezea pe câte unul s-o omoare. Și până nu prindeau musca nu continua ora. A paralizat prin 2004.

 

Aia de engleză, Şerban Luiza, ce ochi! Era şi bună, ţapănă de ţapănă, piesă de piesă, ţâţe, cur, limbă ascuţită. Belea femeie. A abandonat şcoala pentr-un post de translator în Turcia. Mai merge şi-acum. Conduce un Opel Corsa roşu. Show gagică. Cauciucuri, mânca-i-aş roţile!

 

Şi Ţurţure, de franceză, s-a lăsat. Când a venit, clocea de patru luni. Umpluse catalogul de doi şi ne-a şi zis c-am greşit clasa:

„Cum să greşim clasa?”

„Eu nu mai predau la voi. Să vină doamna Melinte!”

„Cum adică, doamna profesoară?”

„Voi ce credeţi, mă, cretinilor, că stau eu să v-ascult, însărcinată cum sînt, toate aberaţiile şi prostiile voastre? Voi vreţi să-mi iasă copilul tîmpit ca voi?”

 Dus-a fost. Şi-a băgat banii într-o agenţie de turism. Faliment. După a treia naştere, s-a mutat la ţară. Ojasca sau Pârscov. Undeva spre Nehoiu.

 

De Pompilică de latină şi de domnişoara Luci îmi pare rău. Chiar nu meritau.

Ăsta bătrânu’ ne sictirea cu ticul lui idiot : „Să n-am parte de ce văd în faţa ochilor”. Aşa că a adus Pană un pornache unguresc şi l-a deschis sub bancă la poster. Începe gagiu’ cu Cezar, triumvirat şi „să n-am parte…”, când se trezeşte prin ochelari cu crăcane umede de unguroaică epilată. La pariu că nu văzuse-n viaţa vieţilor lui pizdă rasă să-i aburească lentilele. S-a-nroşit tot, începuse moşu’ cu precipitaţii. I se umflase vâna la gât. A uitat şi catalogul în clasă, de şocat. Abia ne-am motivat din absenţe. Promovabilitate in corpore.

 

„Bagă capu-n caiet şi scrie, animalule!”

 

Învăţămîntul trebuie să formeze cadre cu temeinică pregătire profesională, teoretică şi practică, în concordanţă cu cerinţele progresului tehnico-ştiinţific, cu prevederile programelor de organizare, modernizare şi dezvoltare a economiei. Se impune ca întregul învăţămînt să se desfăşoare pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, ale cunoaşterii umane în general, a concepţiei revoluţionare despre lume şi viaţă – materialismul dialectic şi istoric. Este necesar să se acorde o mai mare atenţie însuşirii ştiinţelor sociale, economice şi de conducere, pentru care tinerii absolvenţi, îndeosebi specialiştii, să-şi poată desfăşura în bune condiţii activitatea, pe baza principiilor şi cerinţelor mecanismului nostru economico-financiar.

 

Domnişoara Luci, purisancă stas. La primul an în învăţământ, păluga. Ora ei de fizică devenise o plăcere. Stătea mototoală-n scaun, de când ne luase frica la extemporal. Mototolisem lucrările şi, de lene, îi aruncasem hârtiile spre tablă. Se ridica, aduna una, alta, desfăcea ghemotoacele, le aşeza pe catedră. Singura ei rugăminte devenise prezenţa. Să nu-i plecăm dracu’ din oră, că o ceartă directorul. În rest, filme, Isaura, ce vrem de la viaţă… „Dar dumneavoastră ce vreţi? Altă viaţă?”. Roşie, coaptă, durdulie, singură la părinţi, nouă-n oraş…

Şi-odată se ridică Cipilică, c-o mutră de labagiu trist:

„Domnişoara profesoară, îl puteţi învoi  pe Dudu? E mă-sa bolnavă!” (se vorbiseră ei).

„Manole, uită-te la mine, aşa e, bolnavă?”

„Da, e în spital.”

„Lasă-l pe el să vorbească! Ce-a păţit, vai de mine?”

„E  groaznic, credeţi-mă. Poate că nu ştiţi, dar e foarte grav.”

„Măi, băiatule, ce-are, măi, cancer?”

„Nu, e moartă după pulă, domnişoara profesoară! Ce ziceţi, scapă?” (şi-o bătaie-ntre ăştia după ce s-a cărat, că s-a spart tabla).

 

Aud c-a încăput pe mâna lui Sandu, de Atelier. Nu-nţeleg, că labe mai noduroase şi mai şterse ca la omuleţul ăla doar în cartea recordurilor să se mai găsească. Un deget mare, să nu exagerez, cât trei de-ale mele. Umflate, că nu mai deosebeai amprente la cât pilise la polizor. Şi prost. Neam prost. La halat şi cu diplomat. Când îl vedeam, ne dădeam coate: „uite-l, bă, cum se respectă”.

L-a prins pe Romelu’odată, înainte de oră, şi l-a expediat după diplomat în cancelarie. Se-ntoarce Romi rupt în două, după vreo zece minute, tras la faţă şi cu mâinile tremurânde:

„Ce-ai stat, bă, atîta, vroiai să-l furi pentru tac’tu?  Dă-l încoa’!”.

Pasează diplomatul şi vine spre noi. Cică:

„Mamă, să-mi bag pula, cred că şi-a pus o menghină-n diplomat”.

Atât de greu era.

Nici n-apucă să termine, că-i scapă lu’ Sandu podoaba din braţe. Ce pula mea pica din el?  Numai chei… fixe, mobile, de toate. Când au început alea să cadă, am ieşit cu orice risc din atelier de râs. „Al dracu’, ţi-ai luat diplomat să cari  ciocane?… Doamne!” Seturi de chei, patent, şurubelniţe, şublere, pânză de bonfaier…

„Tănase, pune mîna şi scrie, dobitocule!”

 

Desfăşurîndu-se în anul celei de-a 45-a aniversări a revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă, Congresul va face bilanţul realizărilor istorice obţinute de poporul nostru, sub conducerea partidului, în edificarea noii orînduiri şi – pornind de la stadiul actual al societăţii româneşti, de la cerinţele legilor obiective, ale aplicării consecvente a principiilor socialismului ştiinţific în condiţiile concrete ale României – va stabili liniile directoare ale dezvoltării economico-sociale a patriei în perioada următoare, în vederea înfăptuirii neabătute a Programului partidului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare spre comunism.

 

„A rămas cineva în urmă?”

 

Prevederile şi obiectivele înscrise în Programul-Directivă continuă pe o treaptă superioară orientările profund revoluţionare imprimate întregii opere de construcţie socialistă de hotărîrile Congresului al IX-lea al partidului, care a ales în fruntea partidului pe cel mai iubit fiu al poporului nostru, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, ctitorul de geniu al României socialiste moderne, conducătorul vizionar al întregii naţiuni pe calea progresului şi bunăstării, strălucită personalitate a mişcării comuniste şi a vieţii politice internaţionale, luptător ferm şi consecvent pentru cauza socialismului şi a comunismului, pentru triumful păcii şi colaborării în lume.

 

„Ia zi Bălănescule, cu ce contribui tu la triumful păcii în lume?”

„Eu, tovarăşa dirigintă, am şase porumbei albi la tataia la ţară.”

„Bravo, Bălănescule.”

 

Pornind de la dreptul inalienabil al partidului nostru de a-şi elabora de sine stătător linia politică, strategia şi tactica revoluţionară, pe baza aplicării creatoare a adevărurilor general-valabile, a principiilor socialismului ştiinţific la condiţiile concrete din România – Congresul al IX-lea a luat atitudine hotărîtă şi a pus capăt teoriilor şi practicilor anacronice…

 

„Boancă, ce înţelegi tu prin practică anacronică?”

„Practică anacronică înseamnă o practică care nu mai e în practică. Adică e veche.”

„Vezi că se poate dacă-ţi pui mintea de mormoloc la contribuţie!”

 

Practicilor anacronice, depăşite, ce nu mai corespondeau realităţii româneşti, a combătut conceptul greşit al „modelului unic” în construcţia noii orînduiri, atitudinile dogmatice, conservatoare, de ploconire faţă de unele idei străine, care împiedicau manifestarea forţei revoluţionare a partidului, a capacităţii creatoare a poporului. Prin hotărîrile sale istorice – magistral validate de practică –, Congresul al IX-lea s-a înscris ca un adevărat moment de cotitură în activitatea partidului şi a poporului nostru, care a inaugurat o nouă epocă în construcţia socialistă, a deschis cîmp larg de afirmare a spiritului revoluţionar în viaţa socială, a determinat creşterea puternică a rolului partidului în organizarea şi conducerea întregii opere de edificare a noii orînduiri în România.

 

„Tu știi cînd a avut loc Congresul al IX-lea al Partidului, Busuioc?”

„În 1965, tovarăşa dirigintă.”

„Şi care este hotărîrea istorică care a schimbat destinul ţării noastre?”

„Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu au ajuns la la conducerea ţării.”

„Răspunsul corect este tovarăşul Nicolae Ceauşescu a fost ales preşedintele ţării.”

 

Întreaga dezvoltare economico-socială s-a înfăptuit în condiţiile afirmării tot mai puternice – ca factori hotărîtori ai progresului multilateral al patriei – a ştiinţei, învăţămîntului şi culturii, cu contribuţia remarcabilă şi de înaltă competenţă a tovarăşei academician doctor inginer ELENA CEAUŞESCU, scrieţi întotdeuna cu majuscule, idioţilor, eminent om politic şi savant de renume mondial, militant de frunte al partidului şi Statului nostru.

 

„Alo, nu iese nimeni. Pînă nu termin de dictat, nu iese nimeni în pauză!”

 

România s-a transformat dintr-o ţară slab dezvoltată într-o ţară industrial-agrară în plină dezvoltare, pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, ale cunoaşterii umane în general, cu un nivel de bunăstare tot mai ridicat pentru întregul popor.

 

„Boancă, dă-mi un exemplu prin care putem identifica creşterea nivelului de bunăstare. Ce te uiţi ca viţelul?”

„Anul acesta am mîncat patru banane şi anul trecut am mîncat două.”

„Gura! Nesimţiţilor. Adu-mi carnetul de note. Creşterea nivelului de bunăstare nu înseamnă cîte banane îţi dă mă-ta la masă. Treci în bancă!”

 

Producţia industrială este în acest an de 135 de ori mai mare decît în 1945, creşterea obţinută după 1965 fiind de 120 de ori. Producţia agricolă s-a mărit de circa 10 ori, din care de peste 6 ori după 1965.

 

„Cui dictez? La pereţi? Să nu îndrăzniţi să nu-mi învăţaţi lecţia, că dracii vă ia! Săptămîna viitoare vom vorbi despre Programul Directivă cu privire la Dezvoltarea Economico-Socială a României în cincinalul 1991-1995 şi orientările de perspectivă pînă în anii 2000-2010. Şi după recreaţie, aveţi lucrare!”

 

O foaie de hîrtie toată lumea.

„Să n-aud o muscă! Scoateţi o foaie de hîrtie! Lucrare de control!” […]

Albu

 

  Îi ziceam Albu pentru că, deşi doar într-a doua, albise complet. De la pititea-ntr-o seară prin cimitirul Dumbrava cu nişte păcălici de pe lângă Muzeu. Au găsit un cavou fără lacăt şi s-a băgat înăuntru. A rămas acolo toată noaptea, colegul lui de echipă uitând locul ascunzătorii sau lăsându-l intenţionat, doar-doar s-o căca de frică singur. Ce? Nu vi s-a-ntâmplat? De regulă, la ascunsea, mai ales după nouă jumate, fugeam de-ai naibii spre casă şi ne holbam de la etaje, la ghenă, să-i vedem pe proşti cum ne strigă printre copaci. L-au căutat cu popa şi sectoristul cu lanternele. Îi auzea poate, da-nţepenise pe scară. L-au găsit abia spre dimineaţă, nins în cap şi îngheţat. Luni de zile l-au plimbat prin spitale, au fost şi la Bucureşti, ce mai, a dispărut din circuit o vreme. La masă a revenit cam la un an, constituind excepţia de la „Rîs de voie” şi „Înjuratea”.

 După ce i s-a-ntâmplat ce i s-a-ntâmplat, ăştia mari au jurat că-l răzbună şi-au adus la masa verde o ţigancă ghicitoare, ca să-l pedepsească pe ăla de-l lăsase pe pici în cavou. Coincidenţă sau nu, ce a urmat ne-a speriat de moarte. Numai gândul că o vor rechema pe baborniţă ne făcea să clănţănim. La nici o săptămână de la vizita vrăjitoarei (am scos din buzunar 10 lei pentru ierburile care s-au ars în faţa noastră), vinovatul a rămas fără tată. Se-ntorcea omu’ beat – cum altfel? – de la muncă, lucra la calea ferată, la halta din est, şi l-a tăiat pişarea pe drum. A nimerit nişte fire căzute sub stâlpul electric. Am jurat atunci pe moartea copiilor noştri că nu vom spune nimănui despre pactul cu ciorogladina, că ne moare babacul. Îmi permit, de-acum, am scăpat de blestem.

 În casa piciului lucrurile nu stăteau tocmai bine. Mamă-sa trăia cu sectoristul, iar tată-său, deşi un munte de om şi măcelar pe deasupra, înghiţea găluşca. Bea la masă cu Mitică miliţianul jos la nea Fănel, comentau fotbal împreună, se pupau pe obraji ca fraţii, după care lumea ştia că ăla se-ardea cu femeia fraierului. Nimeni nu cârtea, sectoristul gură-spartă le mai dădea şi nişte bani pentru asta. Să-l laude.

 Albu a venit să-i roage pe băieţi să-l ajute, că taică-su se-nchidea noaptea în bucătărie şi plângea ca prostul. S-a făcut consiliu, am votat, a venit fiecare cu câte o propunere. Nu era unu’ să-l înghită pe sectorist. Unu’ la mână, şontorogii lui locuiau la 1 şi aveau geamul lângă teren, de ne boscorodeau că strigăm după ce marcam goluri, doi, când şi-a pierdut baba verigheta c-a scăpat-o-n găleata de gunoi, Mitică ne-a forţat să ieşim de pe teren şi să răscolim cu mâinile goale containerul, ca să i-o găsim. I-am găsit grăuntele de aur lu’ mă-sa, da’ umilinţa nu i-o puteam ierta. Să vă spună şi Rahan, ce ruşine ne era să mai dăm noroc între noi după ce-i băgasem degetele în smac!

 Aşa că, la sfârşitul lui august, când Mitică se lăfăia în concediu la mare, la uşa babei se-aude soneria:

„Familia Soare?”

„Da.”

„Doamna Marioara Soare?”

„Da.”

„V-am adus comanda. Să-l urcăm în casă, coborîţi dumneavoastră să-l vedeţi jos, cum facem?”

 

 Mezelu’ expirat, obişnuit să primească fel de fel de pacheţele de la fi-su şi atenţii de mărimi şi dimensiuni felurite, l-a sculat pe caltaboş să se bucure dracului împreună. Poate comandase Mitică un congelator, că de când îşi dorea să-l schimbe-n pula mea pe cel vechi şi ştia tot blocu’ de asta şi ce cadou frumos ar fi de 30 de ani de la căsnicia lor de căcat…

„Intraţi, cum să nu-l aduceţi în casă?”

Ţac-pac, sicriul şi crucea repede în faţa uşii.

„Ce-i cu ăsta aici?”

„L-aţi comandat pentru soţul dumneavoastră. Condoleanţele noastre…”

 

Să-ţi bagi pula, a leşinat baba.

Stăteam la doi, cu un etaj mai sus, şi ne hlizeam pe muteşte. Moşu’, scandalizat, gesticula ca disperatul. Au ieşit vecinii, ne-am făcut drum prin mulţime. Ăia de la pompele funebre explicau că se plătise comanda, dovadă numele vopsit pe cruce, „ce căcat să mai facem cu ele înapoi?”

„Şi eu ce să fac cu sicriul? Nu vezi că n-am murit? Uite, na, muşcă!”

„Stai, tataie, du-l  la beci, faci economii, ce te-nvăţ eu?”

 

Şi dă-i, explică-i prostului că ar fi bine să le păstreze pentru când o veni vremea, că „odată şi odată – cu tot respectul – tot va fi cazul să mori şi matale, de ce să mai plăteşti cînd le ai de-a gata? În Micro 3 avem clienţi prevăzători. Le-aducem mobila, se-mbracă la ţol festiv şi se trag în poză să vadă cum le şade-n sicriu. Cum, nu ştiţi? P-ormă-l lasă pe balcon, mai pun şi ghivece în el”. Ce mai, l-a convins pe scârţar.

 Misterioasa comandă achitată a rămas o enigmă pentru Mitică. S-a foit o vreme, a suspectat pe ici pe colo, n-a ieşit nimic, ce să iasă? Acum nu cred că-şi mai face griji, i-a îngropat pe-amândoi cu banii de la fondul de rulment. Şi dacă în primele zile de după Revoluţie a ajuns la reanimare, după ce l-a bumbăcit în lift tac-su lu’ Albu, azi e bine-mersi şef de scară, cu magazin la parter. Cumpără din angro şi vinde cu 5-7 mii mai scump. Afacere, mai ales că Albu şi cu tac-su lucrează pentru el, la dom’ patron. De femeie, nimic concret. S-ar zice că s-a călugărit. Dar asta poate fi altă poveste.

[…]

Și ca să mă țin de cuvânt, m-am închis alte două zile în casă și-am făcut întrebările pentru Cărtărescu. 20 de studenți s-au întâlnit în amfiteatrul Odobescu, să-i pună întrebări lui MC. Și, spre surprinderea lor, MC le-a și răspuns. Anei, lui Mircea, Mihai sau Bogdan, Liviu sau ce nume or mai fi fost pe-acolo. Ascultam caseta audio cu răspunsurile lui MC și nu știam cum să-i spun că toate vocile alea erau ale mele. Când le-am transcris, de bucurie, Ianuș m-a luat la bere. Avem interviu cu Mircea Cărtărescu! Îl băgăm în revistă! Nu-l băgăm. Ba-l băgăm! Și-așa a apărut în primul număr al revistei Fracturi.

Cam asta a fost. Povestea unor fracturiști de care nu mai știe nimeni aproape nimic.

Suntem generația care a citit pe acoperișul acestei facultăți.

Auzi Levantul? Totul începe și se termină aici.

E vânt potrivit până la tare, o să cădem de foarte de sus.

Foarte de sus și foarte tare, ca o pauză de respirație.

Nu-i nimic, și-așa în șanțurile din curtea interioară

nimeni nu-și va aminti de noi.

Gropile sunt deja săpate, nu trebuie decât să… 1, 2, 3 sau…

Fac un pariu cu tine. Cu frica ta.

Peste douăzeci de ani totul se va schimba aici,

Pe pereții pe care au lipit afișe, NOII și noi și câteva generații mai vechi de nostalgici,

Nu va mai fi decât un anunț :

„Mesajele studenților se pun doar la AVIZIER.” Ordin de la direcțiune.

Facultatea de LITERE va deveni un imens panou oficial, un șantier de comunicare,

o poartă deschisă pentru

Târguri de joburi și baluri și flyere la produse cosmetice de succes.

Marius, suntem aici ca niște relicve, îți dai seama?

Respirăm aer cu diamante pentru o moarte care nu valorează nimic.

Literatura română scrie pe mine, strig!

Cine dă doi bani pe literatura română?

Revolta asta a ta nu mă mai miră.

Ar trebui să mergem la Muzeul Antipa, aici totul se va dezintegra.

Antologiile imposibil de împrumutat de la lectură fără complicitatea bibliotecarei se vor da la topit,

Librăriile din jur nu vor mai primi cărți de poezie,

Editurile nu vor mai tipări poeme decât contracost.

Se vor face permise, se vor schimba bănci. Măcar buda să reușească s-o renoveze.

Sau, ca să fiu rău pînă la capăt, măcar hârtia igienică să o schimbe.

Niciun amfiteatru nu va purta numele tău, nici o săliță nu-și va aminti

Pentru o clipă de fața ta de băiat trecut prin liceul militar.

Tu și Cristian Popescu,

Cine naiba își va aminti de recordurile voastre de longevitate în litere?

Tu și Mariana Marin,

Cine naiba vă va căuta prin beciuri lucrările de seminar?

Cine va mai ști cum intrai din sală de curs în sală de curs:

„Facem chetă pentru Mariana Marin, facem chetă pentru MM, e foarte bolnavă, să-ncercăm s-o ajutăm, suntem studenți la Litere, trebuie să facem ceva pentru Madi Marin”

și ăia se uitau la cerșetorul din tine ca la Știi și câștigi :

„Who the hell is Mariana Marin?”

Cine naiba vă va găsi, pe tine și pe MM, în manualele de literatură de pe care vor preda foștii studenți din sălile alea de curs?

După noi vin festivitățile, la care, Ianuș, nu vei fi strigat,

Deși de pe holurile astea ți-ai urlat neputința și spaima și ale tinereții valuri.

O vezi pe Ruxandra?, e în primul rând, stă la coadă pentru un autograf

Dar câți știu cine e ea?

Vrei să-ți mai spun ceva?

Noi între noi nu ne vom aminti decât de iluzia literaturii.

De 305-ul imens și murdar pe care l-am spălat cu detergent adus de-acasă.

Niște fraieri, Ianușe, niște loseri.

Și încă.

Noi între noi nu ne vom aminti decât de timpul pierdut în Parcul literaturii.

Asta dacă ne vom aminti și nu vom înnebuni de foame prin editurile profesioniste,

Asta dacă ne vom mai întâlni și nu vom fugi unii de alții ca foști evadați din închisoarea tinereții.

Și, Marius, da, ai dreptate, măcar am protestat

împotriva generațiilor, a premiilor, a iepurilor editoriali, a securiștilor și-a cenzurii,

ce-o să se aleagă de prieteniile fără vârstă când se va ști câți au turnat?

ce-o să mai avem a ne spune după ce nu ne-am dat seama că literatura a fost plină de mafii, găști, bisericuțe și cotloane de îmbuibare, pleșcăreli, impostură și lași?

și literatura a fost viața noastră.

măcar am scos reviste care s-au sinucis

(mai știi când ne-am certat și ți-am aruncat primul exemplar din manifest anarhist, cel numerotat 001 și primit cu dedicație?,

când l-am aruncat în fântâna de la universitate, de te-ai crucit, spuneai că vrei o lansare, ce să mai vrei după o lansare la apă în public?,

spune și tu, ce pana mea am mai fi putut face din ce se putea face atunci?)

S-a făcut totul și nu s-a făcut nimic.

Măcar ne-am multiplicat adevărul. La copiator.

Ce-am pus în locul cărților fără circulație? Xeroxuri.

Ce-am fost din ce-am fi putut fi? O copie.

Cu alți bani, puțini, am fi fost foarte buni, foarte foarte buni.

Pentru că ne-am fi tăiat între noi, dar n-am fi trădat poezia.

Dar vezi tu, degeaba. Lucrurile astea nu se spun, nu se știu, nu se caută.

Lucrurile astea nu contează. Doar Fetișul contează.

Suntem generația care ar fi putut aduce normalitatea.

Am fi făcut lecturi publice mai din vreme, ca la cenaclu, cu Geo Dumitrescu și Ioan Es. Pop,

Am fi scos pe ușa din dos sutele de papițoi care se dau poeți și dansează pe mese după ce primesc bani publici.

Dar cu cine, Marius? Cu cine?

Tu ești doar un poet, toți sunteți doar poeți,

Și Chiva e poet, să nu-mi spui mie că nu e poet,

N-o să-l poți folosi pe stadioane, nu e portavoce.

Și nici nu e nevoie de stadioane, aici e greșeala.

Literatura nu e pentru galerii.

Cezar e prea vizionar, ceea ce face el încă are nevoie de așteptare.

Nu poți construi o generație fără roman.

Iar eu am de terminat, totuși, o bibliotecă.

Peste zece ani nu vei exista nici tu și nimeni fără arhivă,

veți fi doar legende, ca Mazilescu, ca Turcea,

fără cărți în biblioteci, fără mărturii la vedere.

Trebuie să existe o bibliotecă, e singurul lucru pe care-l pot anticipa.

Și, ți-am mai spus, sunt un personal literar auxiliar,

știu, nu s-a inventat încă meseria asta.

Dar nici să spun acum că mă interesează literatura,

Când, de fapt, nu mă interesează.

Nici să mă dau mai mult decât pot fi: un fotograf amator (când mă lași să fotografiez, pentru că la tine, cenaclul nu are nevoie de blitzuri), un reporter, un intervievator, un fals bibliotecar.

Ai auzit de paradoxul bibliotecarului?

Trebuie să știe toate cărțile și, în același timp, n-are timp fizic să le citească. Ce face? Nu e un răspuns standard, nu există rețete. Există doar aplicații personale. Îți pot oferi una. După cum îți pot promite că-n biblioteca mea, care va fi aia, vor exista numai cărți bune. Îmi va lua timp, sigur, dar timpul ăsta trebuie să aibă în spate ceva. De ce se-apucă oamenii să-și facă o bibliotecă? Nu ca să-și păstreze memoria? Îți spun că memoria mea va fi mai bună decât memoria colectivă. Îți promit că biblioteca mea va fi mai bună decât una publică. Îți garantez că povestea mea va fi mai tare decât ți-ai putea-o imagina. Și tu ai imaginație, nu glumă. Fără happy end. Fără bălării. Fără scrupule.

Tu nu-ți pune mari speranțe în literatură, Marius,

Nu te vei îmbogăți și nici nu știu dacă vei apuca să trăiești onorabil.

Doar nu crezi c-o să reușim noi ceea ce n-au reușit optzeciștii cu ASPRO?

Aici nu poți face mare lucru cu literatura,

Trebuie să ieși din povestea asta, trebuie să te scoți cumva.

Poate că e și vorba de semne, la o adică. Amintește-ți:

Când ne-a venit rândul, totul s-a închis la LITERE.

Până și pe barul de la subsol, ultima redută a literaturii, au pus lacăt.

Parcă ne-ar fi avertizat: pe-aici nu se trece.

Și, totuși, ai trecut.

Ai luat-o de la zero. Ai refăcut tradiția. Ai povestit visul.

Literatura e doar un magazin de vise

Va fi nevoie de-acum de-aprobări, de controale, campanii

Pentru legalizarea lui.

Și cine crezi tu că va mai avea nevoie și timp de asta?

Gândește-te puțin, suntem pe cale de dispariție, dinozaure,

n-avem nicio șansă,

la ora când fracturismul va vrea să intre în istoriile literare

se va spune că vremea istoriilor literare a trecut.

Cenaclul tău a fost singurul care a urmat calea firească.

Revista ta a fost singura care a avut sânge.

Oricât de patetic și de plat ar suna: istoria ta e aceasta.

Tu ești cel care a dus mai departe ceea ce marile cenacluri universitare bucureștene au început,

Tu, ca și Manolescu, Martin, Crohmălniceanu și Cărtărescu,

Ai înțeles nevoia unui cenaclu profesionist, nu a unui club de lectură.

Tu ai continuat ceea ce a ținut în viață o facultate de litere: o grupare literară autentică.

Puștii tăi n-au fost și nu vor fi ai tăi, asta trebuia să-nțelegi. Atât.

În rest, totul a fost, pentru vremurile acelea MMCP. Mai mult ca perfect.

Mai mult ca necesar, suficient de viu cât să conteze

Pentru fiecare în parte, pentru fiecare în războaiele sale

Cu statul, cu timpul, cu inerția s.a.m.d.

Sigur că memoria colectivă va vorbi despre cenaclul lui Mincu,

Alt MM, inventatorul statutar al douămiismului,

Dar Marin Mincu a preluat ștafeta ta, n-a inventat-o, doar a impus-o definitiv.

El avea nevoie de o generație, așa cum Manolescu avusese parte.

El avea nevoie să continue ceea ce începuse la Constanța.

Așa că, Mariuse, nu te îngrijora, acest MM, e în mare parte creația ta.

Dar ce este, în fond, MM-ul (citit în latină)?

(Pentru că iubim LITERELE, vom citi MM, nu 2000.)

E MM-ul o generație? E MM-ul o insulă a unor naufragiați literari?

E MM-ul ultimul bastion înaintea marketizării literaturii?

Sau e pur și simplu o Multă Muie, cum spune chiar Ianuș?

Contează?

Pentru fiecare e ce poate înțelege, cât poate duce, ce poate suporta.

Degeaba îmi vorbești de memorie, Marius Ianuș,

Memoria acestor săli e proaspăt vopsită.

Nimeni nu va mai vorbi despre elefantul promis fără acordul conducerii,

Nimeni nu va mai avea libertatea de a trage cu pușca fără complicitatea bodyguarzilor.

Nu vezi? Când intri, ai nevoie de legitimație,

când ieși, treci prin dreptul caselor de marcat.

Aici se vând pungi de cheepsuri și snacksuri, farduri și carduri,

Aici nimeni nu își va da ultimii bani pe xeroxul unei cărți de poezie

Familia Popescu sau Ieudul fără ieșire sau alte Cinci de poeme alese.

Nicio gagică de la litere nu va mai pune botul pentru un Vals,

nici nu va mai mușca acel Te voi iubi până la marginea patului,

nu va mai vrea un război de o sută de ani.

Nicio gagică de la litere nu va ieși în parc după Copilul cafea

pentru a încerca o viziune a sentimentelor.

Și nicio gagică nu va vrea să mai audă de nebunia din Budila-Express.

Va fi liniște, va fi seară, tu și alaiul tău fracturist, veți fi simpli nemuritori în păpușoi

într-o Carte de iarnă din biblioteca în care numai eu (ca și Labiș, na, c-am spus-o !) am apucat să dorm în lux.

Dar, dacă stau bine să mă gândesc,

cărțile voastre care-au apărut la edituri pirat, nici nu știu

dacă vor ajunge vreodată în sala aia de lectură de la litere.

De-asta, totul, Mariuse, totul se va închide scurt, retezat,

ca o ghilotină abia ascuțită, ca o fractură veșnic nevindecată,

ca un capac de sicriu trântit c-o înjurătură: „Morții Mă-tii de viață!”

Aici Mickey Mouse e mort, e închis, vă rugăm nu deranjați…

   Veceul meu

  

„Anghele, ce facem, îi lăsăm casa lu’ Dorina?”

„Nu ştiu ce să zic, femeie. Gheorghiţă nu-i de nici o scofală. Ceilalţi şi-au dus nevestele la casele lor, numai ăsta de 15 ani stă pe capul nostru.”

„Fetele zic să i-o lăsăm, că ele n-au nevoie. Dacă e să ceară ceva pe-ormă, se înţeleg la bani.”

„Nu, femeie, io nu le dau toată casa. Le las camerele din faţă şi după ce-om muri noi, se mută aicea.”

„Prea eşti pornit, măi, Anghele!”

„Taci, Mario! Lumea întreagă a ştiut şi noi înaintea tuturor că asta mică-i o de-aia!”

„Ai grijă ce spui, c-aude băiatul!”

„S-auză, că tre’ să ştie şi el! Auzi, tataie, mătuş-ta asta-i o pramatie.”

„Te bate Dumnezeu, omule!”

„Da’ mie mi-a dat-o, femeia lui Dumnezeu! Io primul sînt vinovat că e cum e! Ăsta a luat-o aşa, ca milogul. Doar n-o să-l pun şi-n capu’ mesei pentru asta. La mine la masă să şadă unde-l pun eu, la uşă, că acolo e locul lui. A stat ca trîntorul atîţia ani aici în casă şi o dată n-a zis şi el sărut-mîna, tată socrule sau sărut mîna, mamă soacră. Ce, n-are gură? Tot io tre’ să le zic şi Noapte bună, copii şi Hristos a înviat? Cristoşii mă-sii de treabă!”

„Bărbate!”

„Nici o vorbă! Anghel repară soba, Anghel pune ferestrele, Anghel tencuieşte, Anghel face canalizarea, da’ el ce pizda mă-sii e aici? Se uită ca viţelul la mine şi milogeşte! Auzi tupeu. Mi-a zis alaltăieri, să vin să le fixez hornu’, că doar e casa matale. Casa mea şi cocina lor! Crede că dac-a luat-o pe Dorina, sînt dator să-i mulţumesc? A zis că stau zece ani aici ca să mai strîngă şi ei ceva şi uite c-au mai trecut cinci. Şi-acuma să-mi scoată ochii că au doi plozi la şcoală? Da’ cine i-a pus? Dacă te-apuci de copii cînd n-ai unde să-i bagi, asta se cheamă că eşti neisprăvit.”

„Şi ce-oi vrea acuma, să-i dau afară din curte că n-au casa lor? Sînt copiii noştri!”

„N-ar mai fi! Ăştia nu-s oameni de înţeles. Pentru ei vorba nu e vorbă! Să nu-mi spună mie că n-au bani. Mănîncă la restaurant sîmbătă de sîmbătă, da’ nu poate să strîngă la ciorap? Le merge bine că nu plăteşte chirie? Mama ei de treabă! Ce fac cu două lefuri, că haine numa’ de la ăilalţi iau? Ce le rămîne mic la copii, dă-i şi cere! Numa’ blugi-s de el! Ce-s mofturile astea? Io’s obligat să-mi fac pomană toată viaţa cu ei? Nu-i de ajuns că zidesc gratis biserica? La ce să lucru şi la popă degeaba? Le-am făcut case, le tencuiesc și cavourile, ce mai vor? Nu mai am timp nici să tai frunze la raţe! Ia mai lasă-mă, femeie! Are-n-are Anghel vreme, hai să-l futem în cur!”     

„Doamne, iartă-l, că vorbește gura fără el!”

„Ba vorbește ce vreau io să vorbească! Ete, na! Nu le-ajunge? Nu vezi că nu se mai potolesc? Fă-mi și aia, fă-mi și ailaltă! Da m-am săturat, zău! Păi ia să-mi spui tu mie, e careva care știe ziua cînd s-a născut Anghel? Să-l văz io că vine la mine și-mi spune: Bă, Anghele, să trăiești! Așa, de capul lui, nu că-l chemi tu să bea și să mînce gratis. Păi la cîtă pomană am făcut cu proștii aștia, că de, sînt proști de la oraș, că oraș ne-a trebuit, trăiesc la hotel în raiul vostru.”

„Vai, Anghele, pune mîna la gură!”

„Nu pui, Mario, nu pui mîna la gură. Că mîna asta a muncit, n-a stat doar să șteargă curul. Vezi și tu că vremurile se schimbă și mîine-poimîine nu se mai uită nimeni la noi dacă picăm jos. Prea pui botu la orice, măi femeie. Ce fac, fac să fie bine. Da tare mi-e că proștii nu pot duce binele prea mult. Ascultă-mă că nu te-nvăț rău, se-alege praful dacă nu le rînduim de pe-acum. Ăștia nu-s făcuți să pună mîna la treabă. Le-am găsit aici aproape casa de pă Izvorului. Le-am zis că-i ajut. De ce nu se duc acolo? Ce-aşteaptă? Să mor io şi să umple casa de păienjeni? O să crăp, că o să crăp, da vreau s-apuc să-i văd pe ăștia micii la casa lor. S-apuc să le zidesc și lor un balcon, nu să mor pe schele la vecini.”

„Nu te mai aprinde, vezi că începi să oboseşti.”

Şi tataia se suci spre mine:

„Tu ce zici, nepoate? Ce să-ţi lase tataia: bucătăria sau camerele din spate?”

Nici n-am ezitat:

„Eu vreau veceul, tataie!”

„Na, poftim, dacă-ţi baţi capul cu ăsta micu’!”

„Ia mai taci, femeie, că are dreptate!“ – şi tataia mă sărută pe frunte. „Dacă nu le las veceul şi le dau camerele, unde se mai cacă? Tre’ să-şi facă omu’ veceu, n-are unde s-azvîrle ţucalul! Şi nici nu e loc să construiască altul. Doar la poartă. Da’ pe cine-ai văzut în oraş cu veceu la poartă? Bravo, tataie, ia tu veceul şi cerem taxă la proşti, că ăştia s-au gîndit unde să doarmă, da’ n-au unde arunca căcatul!”

„Vai, măi, Anghele, urît mai vorbeşti!”

„Lasă, Mario, că ştiu ce zic.”

„Şi dacă se cacă-n vie, tataie?”

„Numai proştii se cacă-n vie!”

„Păi şi ei nu sînt proşti?”

M-a bătut pe umăr şi m-a trimis la joacă. Pentru că ieşeam pe uşă, n-am mai prins decît:

„Le dau ce vreţi voi, da’ veceul îl ţin pentru mine, ești mulțumită? Hai dă să te pupe Anghel, babă afurisită ce ești!”