Publicat de: miculftiriadi | August 19, 2011

MM – fragment din partea a IV-a

[…]

Și ca să mă țin de cuvânt, m-am închis alte două zile în casă și-am făcut întrebările pentru Cărtărescu. 20 de studenți s-au întâlnit în amfiteatrul Odobescu, să-i pună întrebări lui MC. Și, spre surprinderea lor, MC le-a și răspuns. Anei, lui Mircea, Mihai sau Bogdan, Liviu sau ce nume or mai fi fost pe-acolo. Ascultam caseta audio cu răspunsurile lui MC și nu știam cum să-i spun că toate vocile alea erau ale mele. Când le-am transcris, de bucurie, Ianuș m-a luat la bere. Avem interviu cu Mircea Cărtărescu! Îl băgăm în revistă! Nu-l băgăm. Ba-l băgăm! Și-așa a apărut în primul număr al revistei Fracturi.

Cam asta a fost. Povestea unor fracturiști de care nu mai știe nimeni aproape nimic.

Suntem generația care a citit pe acoperișul acestei facultăți.

Auzi Levantul? Totul începe și se termină aici.

E vânt potrivit până la tare, o să cădem de foarte de sus.

Foarte de sus și foarte tare, ca o pauză de respirație.

Nu-i nimic, și-așa în șanțurile din curtea interioară

nimeni nu-și va aminti de noi.

Gropile sunt deja săpate, nu trebuie decât să… 1, 2, 3 sau

Fac un pariu cu tine. Cu frica ta.

Peste douăzeci de ani totul se va schimba aici,

Pe pereții pe care au lipit afișe, NOII și noi și câteva generații mai vechi de nostalgici,

Nu va mai fi decât un anunț :

„Mesajele studenților se pun doar la AVIZIER.” Ordin de la direcțiune.

Facultatea de LITERE va deveni un imens panou oficial, un șantier de comunicare,

o poartă deschisă pentru

Târguri de joburi și baluri și flyere la produse cosmetice de succes.

Marius, suntem aici ca niște relicve, îți dai seama?

Respirăm aer cu diamante pentru o moarte care nu valorează nimic.

Literatura română scrie pe mine, strig!

Cine dă doi bani pe literatura română?

Revolta asta a ta nu mă mai miră.

Ar trebui să mergem la Muzeul Antipa, aici totul se va dezintegra.

Antologiile imposibil de împrumutat de la lectură fără complicitatea bibliotecarei se vor da la topit,

Librăriile din jur nu vor mai primi cărți de poezie,

Editurile nu vor mai tipări poeme decât contracost.

Se vor face permise, se vor schimba bănci. Măcar buda să reușească s-o renoveze.

Sau, ca să fiu rău pînă la capăt, măcar hârtia igienică să o schimbe.

Niciun amfiteatru nu va purta numele tău, nici o săliță nu-și va aminti

Pentru o clipă de fața ta de băiat trecut prin liceul militar.

Tu și Cristian Popescu,

Cine naiba își va aminti de recordurile voastre de longevitate în litere?

Tu și Mariana Marin,

Cine naiba vă va căuta prin beciuri lucrările de seminar?

Cine va mai ști cum intrai din sală de curs în sală de curs:

„Facem chetă pentru Mariana Marin, facem chetă pentru MM, e foarte bolnavă, să-ncercăm s-o ajutăm, suntem studenți la Litere, trebuie să facem ceva pentru Madi Marin”

și ăia se uitau la cerșetorul din tine ca la Știi și câștigi :

„Who the hell is Mariana Marin?”

Cine naiba vă va găsi, pe tine și pe MM, în manualele de literatură de pe care vor preda foștii studenți din sălile alea de curs?

După noi vin festivitățile, la care, Ianuș, nu vei fi strigat,

Deși de pe holurile astea ți-ai urlat neputința și spaima și ale tinereții valuri.

O vezi pe Ruxandra?, e în primul rând, stă la coadă pentru un autograf

Dar câți știu cine e ea?

Vrei să-ți mai spun ceva?

Noi între noi nu ne vom aminti decât de iluzia literaturii.

De 305-ul imens și murdar pe care l-am spălat cu detergent adus de-acasă.

Niște fraieri, Ianușe, niște loseri.

Și încă.

Noi între noi nu ne vom aminti decât de timpul pierdut în Parcul literaturii.

Asta dacă ne vom aminti și nu vom înnebuni de foame prin editurile profesioniste,

Asta dacă ne vom mai întâlni și nu vom fugi unii de alții ca foști evadați din închisoarea tinereții.

Și, Marius, da, ai dreptate, măcar am protestat

împotriva generațiilor, a premiilor, a iepurilor editoriali, a securiștilor și-a cenzurii,

ce-o să se aleagă de prieteniile fără vârstă când se va ști câți au turnat?

ce-o să mai avem a ne spune după ce nu ne-am dat seama că literatura a fost plină de mafii, găști, bisericuțe și cotloane de îmbuibare, pleșcăreli, impostură și lași?

și literatura a fost viața noastră.

măcar am scos reviste care s-au sinucis

(mai știi când ne-am certat și ți-am aruncat primul exemplar din manifest anarhist, cel numerotat 001 și primit cu dedicație?,

când l-am aruncat în fântâna de la universitate, de te-ai crucit, spuneai că vrei o lansare, ce să mai vrei după o lansare la apă în public?,

spune și tu, ce pana mea am mai fi putut face din ce se putea face atunci?)

S-a făcut totul și nu s-a făcut nimic.

Măcar ne-am multiplicat adevărul. La copiator.

Ce-am pus în locul cărților fără circulație? Xeroxuri.

Ce-am fost din ce-am fi putut fi? O copie.

Cu alți bani, puțini, am fi fost foarte buni, foarte foarte buni.

Pentru că ne-am fi tăiat între noi, dar n-am fi trădat poezia.

Dar vezi tu, degeaba. Lucrurile astea nu se spun, nu se știu, nu se caută.

Lucrurile astea nu contează. Doar Fetișul contează.

Suntem generația care ar fi putut aduce normalitatea.

Am fi făcut lecturi publice mai din vreme, ca la cenaclu, cu Geo Dumitrescu și Ioan Es. Pop,

Am fi scos pe ușa din dos sutele de papițoi care se dau poeți și dansează pe mese după ce primesc bani publici.

Dar cu cine, Marius? Cu cine?

Tu ești doar un poet, toți sunteți doar poeți,

Și Chiva e poet, să nu-mi spui mie că nu e poet,

N-o să-l poți folosi pe stadioane, nu e portavoce.

Și nici nu e nevoie de stadioane, aici e greșeala.

Literatura nu e pentru galerii.

Cezar e prea vizionar, ceea ce face el încă are nevoie de așteptare.

Nu poți construi o generație fără roman.

Iar eu am de terminat, totuși, o bibliotecă.

Peste zece ani nu vei exista nici tu și nimeni fără arhivă,

veți fi doar legende, ca Mazilescu, ca Turcea,

fără cărți în biblioteci, fără mărturii la vedere.

Trebuie să existe o bibliotecă, e singurul lucru pe care-l pot anticipa.

Și, ți-am mai spus, sunt un personal literar auxiliar,

știu, nu s-a inventat încă meseria asta.

Dar nici să spun acum că mă interesează literatura,

Când, de fapt, nu mă interesează.

Nici să mă dau mai mult decât pot fi: un fotograf amator (când mă lași să fotografiez, pentru că la tine, cenaclul nu are nevoie de blitzuri), un reporter, un intervievator, un fals bibliotecar.

Ai auzit de paradoxul bibliotecarului?

Trebuie să știe toate cărțile și, în același timp, n-are timp fizic să le citească. Ce face? Nu e un răspuns standard, nu există rețete. Există doar aplicații personale. Îți pot oferi una. După cum îți pot promite că-n biblioteca mea, care va fi aia, vor exista numai cărți bune. Îmi va lua timp, sigur, dar timpul ăsta trebuie să aibă în spate ceva. De ce se-apucă oamenii să-și facă o bibliotecă? Nu ca să-și păstreze memoria? Îți spun că memoria mea va fi mai bună decât memoria colectivă. Îți promit că biblioteca mea va fi mai bună decât una publică. Îți garantez că povestea mea va fi mai tare decât ți-ai putea-o imagina. Și tu ai imaginație, nu glumă. Fără happy end. Fără bălării. Fără scrupule.

Tu nu-ți pune mari speranțe în literatură, Marius,

Nu te vei îmbogăți și nici nu știu dacă vei apuca să trăiești onorabil.

Doar nu crezi c-o să reușim noi ceea ce n-au reușit optzeciștii cu ASPRO?

Aici nu poți face mare lucru cu literatura,

Trebuie să ieși din povestea asta, trebuie să te scoți cumva.

Poate că e și vorba de semne, la o adică. Amintește-ți:

Când ne-a venit rândul, totul s-a închis la LITERE.

Până și pe barul de la subsol, ultima redută a literaturii, au pus lacăt.

Parcă ne-ar fi avertizat: pe-aici nu se trece.

Și, totuși, ai trecut.

Ai luat-o de la zero. Ai refăcut tradiția. Ai povestit visul.

Literatura e doar un magazin de vise

Va fi nevoie de-acum de-aprobări, de controale, campanii

Pentru legalizarea lui.

Și cine crezi tu că va mai avea nevoie și timp de asta?

Gândește-te puțin, suntem pe cale de dispariție, dinozaure,

n-avem nicio șansă,

la ora când fracturismul va vrea să intre în istoriile literare

se va spune că vremea istoriilor literare a trecut.

Cenaclul tău a fost singurul care a urmat calea firească.

Revista ta a fost singura care a avut sânge.

Oricât de patetic și de plat ar suna: istoria ta e aceasta.

Tu ești cel care a dus mai departe ceea ce marile cenacluri universitare bucureștene au început,

Tu, ca și Manolescu, Martin, Crohmălniceanu și Cărtărescu,

Ai înțeles nevoia unui cenaclu profesionist, nu a unui club de lectură.

Tu ai continuat ceea ce a ținut în viață o facultate de litere: o grupare literară autentică.

Puștii tăi n-au fost și nu vor fi ai tăi, asta trebuia să-nțelegi. Atât.

În rest, totul a fost, pentru vremurile acelea MMCP. Mai mult ca perfect.

Mai mult ca necesar, suficient de viu cât să conteze

Pentru fiecare în parte, pentru fiecare în războaiele sale

Cu statul, cu timpul, cu inerția s.a.m.d.

Sigur că memoria colectivă va vorbi despre cenaclul lui Mincu,

Alt MM, inventatorul statutar al douămiismului,

Dar Marin Mincu a preluat ștafeta ta, n-a inventat-o, doar a impus-o definitiv.

El avea nevoie de o generație, așa cum Manolescu avusese parte.

El avea nevoie să continue ceea ce începuse la Constanța.

Așa că, Mariuse, nu te îngrijora, acest MM, e în mare parte creația ta.

Dar ce este, în fond, MM-ul (citit în latină)?

(Pentru că iubim LITERELE, vom citi MM, nu 2000.)

E MM-ul o generație? E MM-ul o insulă a unor naufragiați literari?

E MM-ul ultimul bastion înaintea marketizării literaturii?

Sau e pur și simplu o Multă Muie, cum spune chiar Ianuș?

Contează?

Pentru fiecare e ce poate înțelege, cât poate duce, ce poate suporta.

Degeaba îmi vorbești de memorie, Marius Ianuș,

Memoria acestor săli e proaspăt vopsită.

Nimeni nu va mai vorbi despre elefantul promis fără acordul conducerii,

Nimeni nu va mai avea libertatea de a trage cu pușca fără complicitatea bodyguarzilor.

Nu vezi? Când intri, ai nevoie de legitimație,

când ieși, treci prin dreptul caselor de marcat.

Aici se vând pungi de cheepsuri și snacksuri, farduri și carduri,

Aici nimeni nu își va da ultimii bani pe xeroxul unei cărți de poezie

Familia Popescu sau Ieudul fără ieșire sau alte Cinci de poeme alese.

Nicio gagică de la litere nu va mai pune botul pentru un Vals,

nici nu va mai mușca acel Te voi iubi până la marginea patului,

nu va mai vrea un război de o sută de ani.

Nicio gagică de la litere nu va ieși în parc după Copilul cafea

pentru a încerca o viziune a sentimentelor.

Și nicio gagică nu va vrea să mai audă de nebunia din Budila-Express.

Va fi liniște, va fi seară, tu și alaiul tău fracturist, veți fi simpli nemuritori în păpușoi

într-o Carte de iarnă din biblioteca în care numai eu (ca și Labiș, na, c-am spus-o !) am apucat să dorm în lux.

Dar, dacă stau bine să mă gândesc,

cărțile voastre care-au apărut la edituri pirat, nici nu știu

dacă vor ajunge vreodată în sala aia de lectură de la litere.

De-asta, totul, Mariuse, totul se va închide scurt, retezat,

ca o ghilotină abia ascuțită, ca o fractură veșnic nevindecată,

ca un capac de sicriu trântit c-o înjurătură: „Morții Mă-tii de viață!”

Aici Mickey Mouse e mort, e închis, vă rugăm nu deranjați

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: