Publicat de: miculftiriadi | Iulie 22, 2011

drum bun, Mircea Ivănescu

Nici nu e nevoie de prea multe cuvinte. Contrar retragerii asumate, Mircea Ivănescu era omniprezent. Asculta zeci de ore radioul, urmărea posturile tv. Când intram pe mail, îl vedeam activ(at). Foca58 era acolo. Ne auzeam cam la o lună la telefon. Ultima convorbire telefonică s-a produs în aprilie, când a și acceptat înregistrarea pentru Sala Oglinzilor. Discreția ținea de distincție. Când am lansat Casa de pariuri literare, primul telefon a mers către MI. „Puteți să credeți ce vreți, dar aș vrea măcar să vă-ntreb dacă putem edita ceva din MI.” „Poți edita orice.” Ne-am mobilizat într-o săptămână. La următorul telefon deja știam ce și cum. Dar am amânat. Nu pentru că n-am fi vrut, ci pentru că nu cartea era importantă. Ci motivul de a-l suna și data viitoare. Și tot așa. Peste trei luni am renunțat la carte. Din proprie inițiativă. Și i-am promis că n-o să editez niciodată o carte de-a lui MI. Nu pentru că n-ar fi fost nevoie, ci pentru că nu despre cărți e(ra) vorba aici. Cărțile circulă altfel. Când Ana Dragu mi-a spus acum doi sau trei ani că nu-l interesează să mai apară în public, nici măcar înregistrat audio, n-am crezut. M-am dus cu Doina Ioanid și Cezar Gheorghe la Sibiu, să mă conving. Nu l-am putut convinge decât după ce i-am spus că voi sta în fața porții cu o pancardă pe care o să scrie „Lăsați-mă să intru la MI”. Atunci l-am auzit râzând. „Ai să faci asta?” Și-am făcut-o. Ne-am dus, am stat cu pancarda în ninsoare și am intrat. Aproape 3 h am fost la jumătate de metru distanță. Eram atât de emoționați, că în prima parte ne bâlbâiam teribil. Trei ore cât jumătate de veac de literatură. Recunosc fiecare mișcare după zgomotul înregistrat, totul e filmat în capul meu ca pe o peliculă. Deși venisem pentru un interviu, descoperisem altceva, mult mai important. Ca atunci când mă ridicasem în picioare pentru că vorbeam împreună prima dată la telefon (nimic contrafăcut, pur și simplu instinct). Și-asta a fost. Au urmat apoi telefoanele. Cu Ion Cucu, prietenul lui, de ziua lui Cucu, la Mogoșești. Alte și alte telefoane, scurte, înregistrări trimise pe mail. Nimic presant, nimic obligatoriu, nimic oficial. S-a bucurat  când i-am spus că renunțăm la carte. Câți s-ar bucura în mod real? Literatura rămăsese în urmă. Viața mergea mai departe. Și, pentru MI, acest mers mai departe era așteptat. Îndelung așteptat. Plecarea lui, pe care și-o dorea sincer, e tocmai de aceea firească. N-a forțat-o, a așteptat-o. Pentru cei care i-au fost aproape (Ana, Radu și ceilalți), plecarea nu poate însemna decât o trecere firească spre altceva. Fără zgomote de fond, fără literaturizări inutile. Mulțumesc MI pentru tot, inclusiv pentru liniștea și seninătatea marelui final.

interviul aici

Anunțuri

Responses

  1. Să-l lăsăm pe poet să doarmă „la capătul drumului”, cum adormise eroul nostru din „Bătrânul şi marea” (în coliba lui). Mai ţinem minte (operele mari au flacăra veşnic aprinsă a ne lumina gândurile), cum bătrânul dormea cu faţa în jos şi visa lei. Iar băiatul Manolin, şedea lângă el şi-l veghea. Ce putea fi mai sugestiv într-o astfel de relatare? Şi îngerul Israfel (spune Coranul), căruia coardele inimii îi erau lăute, n-ar şti cânta cu atâta freamăt o astfel de muritoare „melodie” cum i-a fost hărăzit poetului pe acest pământ: „Un vânt din nouri suflă, îngheţând-o/Pe frumoasa mea Annabel Lee” (E.A.Poe). Nici nu mai ştiu acum, chiar nu mai ştiu, de ce imaginea frumoasei de la ţărmul mării aurii îmi trece pe dinaintea ochilor făptura firavă a Nataşei Rostov, o închipuire şi ea, zidită într-un portret ce aminteşte vag de o dragoste trecută. Ehei! Dacă am şti să facem farmece!? M-aş arăta fără pudoare în oglinzile gândului meu şi aşa începe să vă vorbesc despre surâsul femeilor primitive pictate de Gaugain în Tahiti. Ca şi cum ele ar reprezenta-o pe Annabel Lee sau pe Nataşa. Să însemne asta revederea lor de după moarte cu noi?
    „ … caci spaima care ne-alunga
    în noi însine când privim nemiscarea aceasta, ne fugareste
    pâna când ne auzim chinuiti respirând, spaima aceasta
    o mai bântuie pe fiinta de alaturi, întinsa într-un lent
    pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
    si cu tacerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
    înseamna ca nimeni nu moare, cel putin înca un timp,
    câta vreme ti-e frica privindu-i pe cei care au murit.”
    (Mircea Ivănescu: Despre moarte ca revedere).
    Şi uneori chiar am senzaţia că cele două năluciri mă urmăresc şi-n somn. O dată chiar am întors capul. Din clipa aceea mi s-a şters din memorie totul. Fac (dintr-un anumit motiv) exerciţii de aducere aminte. Poate unii îşi închipuie că procedez aşa, ca să-şi închipuie alţii că putem trăi dimpreună şi alte faimoase întâmplări; întâmplări ce-i dădură prilejul şi cavalerului nostru Don Quijote a scorni alte şi alte „soiuri de farmece şi cu totul alte închipuiri de a-i duce pe sus pe cei vrăjiţi” – cum spune Miguel de Cervantes Saavedra în cartea sa la cap. 19. Vedeţi voi: „nu pe pământ, colo sus… sunt asemenea ochi care…”, după cum sugera tatăl Soniei din alt celebru roman dostoievskian…. La urma urmelor, scriitorul e ca şi Oedip, unul dintre cei judecaţi. Poetul însă, ne sugera că Taina morţii nu ni se va deschide niciodată, dar care ar urma să fie împlinită într-un orizont, într-o altă dimensiune. Pentru că: „şi obiectele se fac frunze/şi se fac frunze”


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: