Publicat de: miculftiriadi | Iulie 15, 2011

Sala Oglinzilor – volumul II din trilogia Ion Cucu (în pregătire)

Pentru mulți, primul volum al trilogiei Ion Cucu a fost o mare surpriză. Și uneori surpriza a avut un aer oarecum sfidător. Dacă arhiva fotoreporterului nu poate fi contestată, cu toate încercările unor expoziții recente care-și revendică panoramarea, direct spus, Cucu nu era creditat ca un povestitor, ca unul care poate vorbi și-a afara fotografiilor pe care de 50 de ani le realizează și le publică. Felicitările primite de Cucu, de peste tot, de la foarte mulți scriitori, dovedesc, dincolo de simpatia reală, rolul cumva secundar în care era privit. Fără fotografie, pentru că acesta era și pariul primul episod, Cucu i-a surprins prin ceea ce n-ar fi anticipat destui dintre cei care i-au fost subiecți. Fotograf mut în exercițiul artistic, Cucu nu dirijează subiectul, nu-l poziționează, nu-l face artistic cu orice preț, doar pentru a se lăuda mai apoi cu o expoziție sau o punere în context. El nu deranjează scriitorul, nu-l transformă în ceea ce crede c-ar însemna un portret literar. Îl lasă liber, să respire neartifical, fără să ceară sau să regizeze un cadru. Nu induce o poveste, o vede sau n-o vede, o surprinde. Nu-l scoate în natură, nu-l plimbă ca pe un subiect de companie, se luptă, la propriu, cu ceea ce are. Un om, un subiect, un scriitor. De aceea sute, mii de fotografii respiră un aer de prietenie, nu unul formalist. Rolul fotografiilor, dincolo de cel strict documentar (într-o vreme când fotografierea în mod constant a scriitorilor nu era la îndemâna oricui și, atenție, nici măcar agreată de conducerea de partid și de stat) este unul de admirație și reconstituire a unei epoci. Fără părtinire, fără a face diferența între tineri și bătrâni, între premianți și nepremiați, între favoriți și disidenți. Arhiva lui Cucu este o arhivă pur artistică pentru că e construită ca un organism viu. Nu doar personaje-bibelou, nu doar poze de pus în vitrină sau pe perete, de expus pentru cine știe ce stimulente financiare sau ca temă dată în lipsă de altceva. Cucu trăiește viața literară. De la partea festivă (premii, congrese, discursuri oficiale) până la cea colocvială (aniversări, turnee de lectură). Și mai mult, Cucu ascunde o arhivă neagră a literaturii, cu care personal nu pot fi de acord și pe care nici n-o pot parcurge vizual, dar care arată exact rolul de cronicar nefalsificat al fotografiei lui. Înmormântările, fotografiile făcute la catafalcul unor mari scriitori, sunt dovada că numai un fotoreporter de tipul Ion Cucu putea fi martorul pe viață al scriitorilor. Restul, printre care fără falsă modestie mă număr, nu pot fi decât martori accidentali. Cucu e peste tot, cu toți, în toate situațiile, în orice context.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: