Publicat de: miculftiriadi | Februarie 6, 2011

Editorialul cu muzică

 o mărturie din Arhipelagul Gulag

Pentru a nu flutura  prea brusc mantiile albe ale celor drepți, să ne întrebăm fiecare: dacă viața mea ar fi luat o altă întorsătură, oare n-aș fi devenit și eu călău ca și ei?

Este o întrebare cumplită, dacă vrei să dai un răspuns cinstit.

Îmi aduc aminte de anul al treilea la Universitate, în toamna lui 1938. Noi, băieții, comsomoliști, suntem chemați la comitetul raional al comsomolului de două ori și, aproape fără să ni se ceară consimțământul, ne pun să completăm niște formulare: cică sunt destui fizicieni, matematicieni și chimiști, vom fi mai folositori Patriei dacă intrăm în școlile NKVD-ului. (Căci întotdeauna este așa: nu cineva are nevoie, ci însăși Patria, pentru ea știe totul și vorbește întotdeauna un funcționar).

Cu un an înainte, același comitet raional ne recruta pentru școlile de aviație. Am refuzat și atunci (ne părea rău să ne lăsăm de universitate), dar nu cu atâta dârzenie ca acum.

După un sfert de secol cineva ar putea gândi: da, sigur, vă dădeați seama de arestările care mișunau în jur, de torturile din închisori și în ce noroi sunteți atrași. Nicidecum!! Căci dubele securității circulau noaptea, iar noi eram aceia care defilau cu steaguri în mâini. De unde să știm noi și de ce să ne gândim la arestări? Că i-au schimbat pe toți conducătorii de la regiuni – pentru noi era absolut totuna. Au întemnițat doi-trei profesori, însă noi nu cu ei ne duceam la dans, ba era și mai ușor să dăm examenele. Noi aveam douăzeci de ani și pășeam în coloana celor de o vârstă cu Octombrie și, în această calitate, ne aștepta viitorul cel mai luminos. […]

Ceea ce simțeam noi nu avea nume (și chiar dacă avea, nu-l puteam spune unul altuia de teamă). Ceea ce se împotrivea nu avea nici o legătură cu capul, ci venea mai degrabă de undeva din piept. Pot să-ți strige din toate părțile: „trebuie!” și propriul tău cap să zică de asemenea „trebuie!’, însă pieptul se opune: nu vreau, mi-e greață. Faceți cum credeți, dar eu nu iau parte.

Și încă un fragment:

N. Stoliarova își amintește de o bătrânică, vecina ei de pat de la închisoarea Butîrki din 1937. Bătrânica era interogată în fiecare noapte. Cu doi ani în urmă, un fost mitropolit, care fugise din exil, în trecere prin Moscova a înnoptat la ea. „Numai că nu un fost mitropolit, ci unul care încă este! așa e, am avut onoarea să-l primesc în casa mea.” „Așa, bine. Dar mai departe la cine s-a dus după ce a plecat din Moscova?” „Știu. Dar nu spun!” Anchetatorii se schimbau și se adunau în grupuri, își agitau pumnii prin fața bătrânei, dar ea le spunea: „N-o să obțineți nimic de la mine chiar dacă mă tăiați în bucăți. Vedeți, voi vă temeți de șefii voștri, vă temeți unul de celălalt, vă temeți chiar să mă ucideți pe mine(pierdeau o pistă). Eu însă nu mă tem de nimic! Chiar și acum sunt gata să mă prezint în fața Domnului și să dau socoteală!”

Da, au fost, au fost astfel de oameni în 1937, care nu s-au mai întors în celulă după bocceluța de lucruri. Care au ales moartea, dar nu au semnat și așa nu au trădat pe nimeni.

A murit Vasile Paraschiv. Oare de ce unul ca el e atât de puțin cunoscut?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: