Publicat de: miculftiriadi | Februarie 1, 2011

editorialul cu muzică

Hai să-ți fac un serviciu

Ne-am procopsit. Nici nu e nevoie să cerem ajutor, că primim din oficiu. Vrem-nu vrem, tot felul de persoane bine intenționate par să aibă grijă să ne meargă bine. Și, culmea, într-un sistem semi clandestin, în care efectele editoriadei au fost devastatoare (cărți nedeclarate, compromisuri  incredibile, tiraje subnutrite, drepturi de autor limitate la sume ridicole – vedeți și mărturia lui Radu Aldulescu din Luceafărul de dimineață), într-o fleșcăială a profesionalismului, în care toți devin importanți în funcție de învârtelile și pomenile căpătate, lecția ajutorului din oficiu se predă cu îndârjire: nu contează că ai tot dreptul să spui NU, te trezești protejat de tot felul de DA-uri. Yes-man-ul literar e un tip descurcăreț, care se mută ca o piesă pe tabla de șah (ce figură!, ar exclama câțiva) și își sacrifică orice principiu de dragul (re)mizelor financiare. În numele bunei intenții (declarate, evident), își arogă drepturi, pretinde respect și ia (nici măcar nu cere) ce consideră că i se cuvine: autorul. Mentalitatea de tarabă nu poate disocia un autor de o carte, nu poate depăși pragul psihologic (și explicabil) pe care editurile de top l-au impus: statutul „autorului de editură”. Mimetismul bișniței  îi dă dreptul să exclame cu tupeu:

“Bă, tembelule, nu-nțelegi că-ți fac un serviciu?”

Ceea ce nu se poate înțelege într-un astfel de sistem parazitat de vechi metehne și rămas cu tehnica apucatului (iau pentru că am acest nărav, mă cred îndreptățit pentru că-s șef de trib și oricum nimic nu e legal în povestea asta) e că există reguli și pași care nu pot fi săriți ca la șotron. Deprofesionalizarea câmpului literar a dus la tot felul de anomalii: experți necalificați decât în câmpul muncii (pentru că astăzi literatura se măsoară în ogoare – câți au arat pe ogorul unor proiecte/cărți, câți au mâncat la ospețele unor premii/congrese), profesioniști răsăriți peste noapte (orice patron de editură e, vorba ceea, editor), formatori de opinie cu target limitat la blogurile partenere și amețiții care se cred autori doar pentru că au apărut pe nu știu ce site autointitulat „literar”.

Și, colac peste pupăză, genul acesta de inovatori au cele mai haioase antecedente: se luau de bloggeri când nu înțelegeau rostul unui blog, pentru ca mai apoi să devină mari bloggeri, făceau pactul cu „mișeii” editori doar pentru a mai ciupi un tiraj, dar pe la mese erau dușmani declarați, deplângeau soarta tinerilor scriitori, dar plecau pe banii statului prin excursii în străinătate, ba aveau și pretenția să plece numai ei.

Lașitățile sunt destule și sunt dublate de lipsa caracterului. Dacă la un autor se poate invoca talentul, care-l poate scoate basma curată în fața istoriei literare (cât mai contează și aceasta), pentru managerii și agenții literari (sau pentru scriitorii care vor deveni manageri și agenți literari), caracterul e cam totul. Scuza unui responsabil de haosul actual: „Nu vă luați de mine, sunt un poet editor” e perfect ridicolă. Nici poet, nici editor, ăsta e rezultatul. Din păcate, lașitatea demonstrată a unor generații mai vechi (care poate fi înțeleasă, la o adică) a fost depășită de micile lașități ale noilor lupi. Guriștii care schelălăie acum au antecedente în proliferarea neprofesionalismului (au acceptat să li se cenzureze, după 2000, cărțile, au acceptat să nu semneze contracte, să nu pună degetul pe rană și să îngăduie, cu bună știință specula editorială). Altfel spus, ironizează un sistem pe care l-au făcut să prindă rădăcini și se mai miră că i-au copiat obiceiurile.

Tocmai de aceea, când aud un astfel de gurist cum spune că-mi face un serviciu, încep să mă enervez. Pentru că pe unul ca el nu l-aș fi rugat să-mi facă unul. Nu mă pot atât de ieftin compromite. Pentru că există standarde, există bun simț și există o istorie. Nu poți trece peste aceste trei praguri doar pentru că ai pretenția că-i faci cuiva un favor. Alianțele presupun etichetă și interes comun. Iar de la un gentleman care se tot împăunează cu faptul că-mi face favoruri n-am auzit, o singură dată, după episoade care pe cei mai mulți i-ar face să roșească, un „îmi pare rău”. Cum să aud un „se poate”? Ar fi și absurd, nu? Așa că, mai bine să ia ce vrea, să creadă că mi-a făcut un favor. Respectul nu mi-l poate avea. Oricât s-ar strădui. Ar fi și culmea.

Decât aşa favoruri, mai bine deloc!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: