Nu pot să îmi dau seama, deşi este lucrul care mi-a pus cel mai mult pe bigudiuri firul gândurilor. Deşi, din ce în ce mai des – vârsta este de vină –, oamenii încep să dispară din viaţa mea, până nici nu apuc să îmi dau seama că au făcut-o. Va fi o zi obişnuită, una în care oamenii vor continua nestingheriţi să se bucure de ceea ce ne bucurăm cu toţii: de o carte, un film, o melodie inspirată, de soare, gâze, jurăminte de iubire, de o friptură rumenită, de un pahar cu vin, o notă bună, de victoria echipei naţionale, de o bluză care se potriveşte bine cu pantalonii abia cumpăraţi, de o călătorie în Spania, de o vorbă bună. Va fi luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă sau duminică. Măcar de asta pot fi sigur.
Specie ceaușistă, scriitorul local s-a născut dintr-o tentaculară Cântare a României, vechea legiune de talente (nu fără părți onorabile, dar cu multe rezerve ca principiu) și puzderia de cenacluri școlărești care au botezat scriitori pe bandă rulantă (între cercul pionierului și sutele de antologii de după Revoluție nu există mare diferență, decât la nivel financiar).
Scriitorul local e un ins practic. Este reprezentantul local al gloriei oficioase. Cum politicul produce pe bandă rulantă impostură, cum nivelul literar e ceva greu de înțeles de aleșii neamului (fie și locali), toată politica vorba ceea culturală pică pe umerii unor persoane calificate. Și care ar fi acelea, în plan local? Directorii de biblioteci, de case de cultură, de muzee, de case memoriale, de reviste (câte mai sunt). Artiști, scriitori, mulți scriitori. Foarte mulți scriitori. Dar ce-i face pe mulți dintre scriitorii locali scriitori? Un CV-literar, firește. Niște ISBN-uri publicate contracost prin maghernițe fără distribuție, niște lecturi bifate de niscai bibliotecare prin câteva filiale comunale, o cronică aranjată în ziarul local (și-așa plin de reclame). Apartenența la tot soiul de ligi, congrese naționale și chermeze interjudețene, la care reciprocitatea e subînțeleasă (trimitem pe-ai noștri să bea anul ăsta, la anul veniți voi). Și, ca toată confuzia valorică să prindă bine la poză, respectivii se legitimează ca membri prin tot soiul de reviste de zece exemplare tiraj, pentru care bat la ușa sponsorilor locali. Nu sunt puține cazurile (voi reveni cu date concrete), când bieți comercianți, altfel onorabili, se trezesc cu cartea de vizită a unui astfel de scriitor local și suportă, pentru încurajarea culturii, nu?, plata unui tiraj sau a unei deplasări cine știe pe la ce bețivăneală sau, evident, depunere de flori la morminte celebre.
Nu pot pricepe de ce, în locul unei promovări reale a scriitorilor români importanți (Gellu Naum, Mircea Ivănescu, Mircea Horia Simionescu, ca să dau doar nume deja trecute în legendă), în locul vizibilizării operei acestora, întâietate are scriitorul local. Un ins, repet, în cele mai multe cazuri, mediocru, netalentat, plin de ifose și invizibil pe piața normală (fără cărți în librării, fără cronici, fără prezență în revistele importante, fără public). În locul unor turnee naționale (nu de genul Cenaclului Flacăra, să ne înțelegem) în care publicul să cunoască literatură, nu șpriț, niște poetași necunoscuți, dar abonați la gloria și pilele locale, au mereu întâietate. Practic, nu există județ în România fără o revistă sau un festival sau o zi festivă dedicată literaturii. Dar există în fiecare oraș, orășel, cel puțin un grafoman, o vedetă literară care produce macultură la kilogram și-și umflă mușchii de hârtie că scrie literatură.
Și uite-așa, literatura despre care acești inși vorbesc cu majuscule (LITERATURA, tati!) a ajuns un fel de Violeta. O Violetă pe care n-o vor violentată de limbajul licențios, dar la care toți băieții cu statut, gloria orașului, șmecheri, mulți asistați social, dar în călduri, suspină.
Cine sunt, cum funcționează, cine a auzit de ei, ce libertate au ieșind din cușca grilei literare pe pista internetului, ce reprezintă punctual pentru comunitățile care-i creditează…. în episoadele următoare, nu neapărat f curând (documentarea e totul, exemplele sunt cu duiumul).
Nici nu e nevoie de prea multe cuvinte. Contrar retragerii asumate, Mircea Ivănescu era omniprezent. Asculta zeci de ore radioul, urmărea posturile tv. Când intram pe mail, îl vedeam activ(at). Foca58 era acolo. Ne auzeam cam la o lună la telefon. Ultima convorbire telefonică s-a produs în aprilie, când a și acceptat înregistrarea pentru Sala Oglinzilor. Discreția ținea de distincție. Când am lansat Casa de pariuri literare, primul telefon a mers către MI. “Puteți să credeți ce vreți, dar aș vrea măcar să vă-ntreb dacă putem edita ceva din MI.” “Poți edita orice.” Ne-am mobilizat într-o săptămână. La următorul telefon deja știam ce și cum. Dar am amânat. Nu pentru că n-am fi vrut, ci pentru că nu cartea era importantă. Ci motivul de a-l suna și data viitoare. Și tot așa. Peste trei luni am renunțat la carte. Din proprie inițiativă. Și i-am promis că n-o să editez niciodată o carte de-a lui MI. Nu pentru că n-ar fi fost nevoie, ci pentru că nu despre cărți e(ra) vorba aici. Cărțile circulă altfel. Când Ana Dragu mi-a spus acum doi sau trei ani că nu-l interesează să mai apară în public, nici măcar înregistrat audio, n-am crezut. M-am dus cu Doina Ioanid și Cezar Gheorghe la Sibiu, să mă conving. Nu l-am putut convinge decât după ce i-am spus că voi sta în fața porții cu o pancardă pe care o să scrie “Lăsați-mă să intru la MI”. Atunci l-am auzit râzând. “Ai să faci asta?” Și-am făcut-o. Ne-am dus, am stat cu pancarda în ninsoare și am intrat. Aproape 3 h am fost la jumătate de metru distanță. Eram atât de emoționați, că în prima parte ne bâlbâiam teribil. Trei ore cât jumătate de veac de literatură. Recunosc fiecare mișcare după zgomotul înregistrat, totul e filmat în capul meu ca pe o peliculă. Deși venisem pentru un interviu, descoperisem altceva, mult mai important. Ca atunci când mă ridicasem în picioare pentru că vorbeam împreună prima dată la telefon (nimic contrafăcut, pur și simplu instinct). Și-asta a fost. Au urmat apoi telefoanele. Cu Ion Cucu, prietenul lui, de ziua lui Cucu, la Mogoșești. Alte și alte telefoane, scurte, înregistrări trimise pe mail. Nimic presant, nimic obligatoriu, nimic oficial. S-a bucurat când i-am spus că renunțăm la carte. Câți s-ar bucura în mod real? Literatura rămăsese în urmă. Viața mergea mai departe. Și, pentru MI, acest mers mai departe era așteptat. Îndelung așteptat. Plecarea lui, pe care și-o dorea sincer, e tocmai de aceea firească. N-a forțat-o, a așteptat-o. Pentru cei care i-au fost aproape (Ana, Radu și ceilalți), plecarea nu poate însemna decât o trecere firească spre altceva. Fără zgomote de fond, fără literaturizări inutile. Mulțumesc MI pentru tot, inclusiv pentru liniștea și seninătatea marelui final.
Noua rubrică „Festivaluri literare“ încearcă să aducă în faţa cititorilor poveştile unor festivaluri naţionale şi internaţionale deja tradiţionale sau la început de drum. Cum sistemul literar funcţionează nu doar prin structurile fixe deja ştiute: edituri, librării, reviste şi premii, festivalurile au rolul de a-i reuni pe scriitori şi de a-i pune în contact cu publicul. Mai mult decît lecturile publice, încă experimentale în România (pentru că depind de fonduri mai mult sau mai puţin publice şi nu existăobişnuinţa publicului plătitor), festivalurile au un statut aparte. Dacă despre o carte poţi spune, relaxat, că-ţi place sau nu, despre un festival nu te poţi pronunţa categoric. Periodicitatea, selecţia invitaţilor, specificitatea, darşi impactul (nu neapărat mediatic, e o eroare să rezumăm reuşita unui festival la minutele alocate pe un post TV, mult mai importante sînt ecoul în rîndul scriitorilor valoroşi din ţară şi nu numai, dorinţa acestora de a veni şi de a intra în lista invitaţilor), toate aceste amănunte fac să avem festivaluri de cinci stele sau, chiar în cadrul unui festival, ediţii de două stele. Sigur căinteresul de a porni această rubrică este concret. Pe de o parte, ca organizator de festival, îmi doresc să studiez în amănunt o verigă necesară a ceea ce am numit sistemul literar (organizatorii de festival sînt printre acei jucători care ajută fundamental statutul scriitorului, deşi, din păcate, scriitorul român se pricepe, de cele mai multe ori, la toate, inclusiv la organizarea de festivaluri). Apoi, sigur că o hartă a festivalurilor nu stricănimănui. E bine de ştiut unde, cum, cînd, cu ce şi cu cine se realizează aceste festivaluri. „De ce-ul“ e, uneori, inutil. Nu zona festivalurilor locale e în vizor (deşi festivaluri, precum şi concursuri literare întîlnim în fiecare judeţ). Şi, nu în cele din urmă, există o altfel de miză. Pentru fiecare dintre aceste vizite, va exista un documentar al festivalului, pe care-l voi proiecta după ce primul sezon va fi încheiat.
Primul popas, la Neptun. A X-a ediţie a Festivalului„Zile şi Nopţi de Literatură“.
un interviu cu Irina Horea, coordonatorul festivalului, aici.
urmează Poezia e la Bistrița și Tabăra de creație de la Săvârșin,
Pentru mulți, primul volum al trilogiei Ion Cucu a fost o mare surpriză. Și uneori surpriza a avut un aer oarecum sfidător. Dacă arhiva fotoreporterului nu poate fi contestată, cu toate încercările unor expoziții recente care-și revendică panoramarea, direct spus, Cucu nu era creditat ca un povestitor, ca unul care poate vorbi și-a afara fotografiilor pe care de 50 de ani le realizează și le publică. Felicitările primite de Cucu, de peste tot, de la foarte mulți scriitori, dovedesc, dincolo de simpatia reală, rolul cumva secundar în care era privit. Fără fotografie, pentru că acesta era și pariul primul episod, Cucu i-a surprins prin ceea ce n-ar fi anticipat destui dintre cei care i-au fost subiecți. Fotograf mut în exercițiul artistic, Cucu nu dirijează subiectul, nu-l poziționează, nu-l face artistic cu orice preț, doar pentru a se lăuda mai apoi cu o expoziție sau o punere în context. El nu deranjează scriitorul, nu-l transformă în ceea ce crede c-ar însemna un portret literar. Îl lasă liber, să respire neartifical, fără să ceară sau să regizeze un cadru. Nu induce o poveste, o vede sau n-o vede, o surprinde. Nu-l scoate în natură, nu-l plimbă ca pe un subiect de companie, se luptă, la propriu, cu ceea ce are. Un om, un subiect, un scriitor. De aceea sute, mii de fotografii respiră un aer de prietenie, nu unul formalist. Rolul fotografiilor, dincolo de cel strict documentar (într-o vreme când fotografierea în mod constant a scriitorilor nu era la îndemâna oricui și, atenție, nici măcar agreată de conducerea de partid și de stat) este unul de admirație și reconstituire a unei epoci. Fără părtinire, fără a face diferența între tineri și bătrâni, între premianți și nepremiați, între favoriți și disidenți. Arhiva lui Cucu este o arhivă pur artistică pentru că e construită ca un organism viu. Nu doar personaje-bibelou, nu doar poze de pus în vitrină sau pe perete, de expus pentru cine știe ce stimulente financiare sau ca temă dată în lipsă de altceva. Cucu trăiește viața literară. De la partea festivă (premii, congrese, discursuri oficiale) până la cea colocvială (aniversări, turnee de lectură). Și mai mult, Cucu ascunde o arhivă neagră a literaturii, cu care personal nu pot fi de acord și pe care nici n-o pot parcurge vizual, dar care arată exact rolul de cronicar nefalsificat al fotografiei lui. Înmormântările, fotografiile făcute la catafalcul unor mari scriitori, sunt dovada că numai un fotoreporter de tipul Ion Cucu putea fi martorul pe viață al scriitorilor. Restul, printre care fără falsă modestie mă număr, nu pot fi decât martori accidentali. Cucu e peste tot, cu toți, în toate situațiile, în orice context.
nu colaborez sub nicio formă cu pleșcarii (de orice vârstă și deja știuți), nu mă interesează RoBlogFest-ul sau concursurile blogosferice, nu am prieteni literari, nu particip la întâlniri cu reprezentanții editoriadei și profitorii ei (dar portretele și evoluția acestora le veți regăsi într-o carte specială despre tranziția editorială și sistemul literar clientelar).
O zi. Ultima. Cum ar arăta în realitate?
