Aici se dezlănţuie norii.

 

Ca atunci când o aşteptam afară. Era prea aglomerat înăuntru.

De fapt, lăcrimam. Se-ntâmplă, când mi-e foarte foame.

Am bunghit-o pe aia, Porumbel şi nu mai ştiu cum, Eliza, Luiza, cam pe-acolo. Vindea cărţi în sediul central de pe Magheru. M-a salutat, pizda mă-sii, nu ştiam cum s-o iau. Abia peste cîteva ore mi-am amintit că făcusem practică împreună, cu ani buni înainte, în Buzău, la Biblioteca Judeţeană („Ce citeşti, duduiţă?”. „Nu vezi? Romanul secolulul ix ix!”). Şi ea care credea că le admir dichisul ! Am ieşit, nu-mi ajungea nici de-o pâine, cărat de amicul Ştefănescu (Naiba să-l ia şi pe ăsta! S-a călugărit şi nici măcar n-a avut curajul să-mi spună!). Să-şi cumpere cărţi (ziarist, avea bani) şi să se oftice când i le cer.

 Până şi Porumbel s-a ajuns, futu-i! Uită-te, stăpână pe ce vrea pulpiţa ta şi pun pariu că o şi doare-n găoz de tot. Îmi venea să m-arunc ca un berbece în rafturile de sticlă şi să-l fac pe individul cu ochelari, supraveghetorul pulii, să cheme poliţia, să mergem la secţie. Un pat pentru o noapte. Aş fi intrat cu capul înainte, să le zdrobesc standurile şi să mor dracului acolo cu creierii terci pe un morman de reviste de-un kil. Ar fi fost o moarte super. À la Chiva!

 Da’ eu, nu, că-s laş, am ieşit de frică să nu încep tremuriciul. Când am emoţii puternice, ca acum, îmi tremură genunchii. La propriu. Şi ipoteza de a-mi găsi liniştea printre miile-alea de suflete cartonate, că moarte – dă-le-n bălării –, nu prea sunt, oricine ce-ar zice, ordonate şi cu preţ pe ele ca o licitaţie de borcănaşe cu cenuşă, devenise clar o penibilă şi fictivă şansă. Deci am ieşit. Să mă liniştesc cât de cât.

 Chiar şi-aşa simţeam nevoia unei reacţii. Furia (prostească?, golănească?, frustrantă?) îmi dădu ideea. De ce, căcat, nu m-apuc şi eu? Zic că scriu un roman. Căca-m-aş pe voi ! De ce doar pe mine? Îmi umflu maţele trecutului şi screm aerul puturos prin care să-mi eliberez neputinţa. Bineînţeles să sună aiurea. În definitiv, e chestie de bănuţ. Pentru ca un eventual fraier, rătăcit prin librăria de fuckin’ mari meşteri mari, să înhaţe dintre unghiuţele pastelate ale distinsei donşoare Porumbel spârcul (sună mai bine găinaţ?). Ce-am eu cu biata făptură? Ce mi-a făcut, căcăstoarea? Parc-aş fi în anticariatul din Micro 14, lângă proful de română din liceu, lunganul care ne bumbăcea cu castane când ne prindea cu cărţi budite pe sub bancă. Mângâia Sorinache cotoarele: „La ce crezi că te-ajută să citeşti cărţi?” – şi zdrang am zbughit-o acasă, lovind cu pumnu-n capacul closetului, fără să mă gândesc cum şi de ce atâta ură.

Nu, nu Porumbel, aterizată cine ştie cum în oaza lor de civilizaţie, civilitate, faceţi voi nuanţările, cărtureştilor, nu zburătoarea mă interesează. Pe client, abonat, muscoiul ambulant care bântuie la sacou prin magazin şi m-ar scoate din raft pentru afişul de reclamă, pe ăsta-l vreau, în morţi! Să-mi cumpere în mii de exemplare ţucalul, să-mi plătesc masa la cantină pentru următorii 5 ani, doamne-fereşte. Să mă ia şi să-mi facă apoi vânt, cu superioritatea lui de om informat, hrănit cu noutăţi şi pus la punct cu politicile editoriale şi contrariat: „Vai, ce pute!”. Parcă-l văd cum îşi aeriseşte nasul cu mâna. Ce-mi zici tu acolo? The F word? Am luat-o razna? Da, da! Pe tine te ginesc, vere! Să mă ştergi de căcat. E reconfortant să te simt near. Nu-i aşa, porumbelule, c-o să mă recomanzi la noutăţi? Cu megafonul, la ofertă în supermarket, la turneul de lectură prin cimitire, super ofertă! Facem un 69, baby, şi te pun impresar? Tu vei fi a mea! Blurbistă, poate ajungi agent literar, dragă, în doi-trei ani spargi piaţa că-i virgină. Himenul editorial te cere, my love! Sparge-l mica mea animatoare! Te fac celebră, vedetă literară, te invită la România Cultural să vorbeşti la 0,02 % audienţă despre planurile carierei de succes în domeniu. Sparge-i! Fă-i să muşte din gogoaşa cu gem generaţionist! Specialist privit cu ochii care preţuiesc certitudinile scrie pe fruntea ta. Cu markerul!

Ce zici piarista lu’ tata? Începi cu fluturaşi, bagi la ziare, reviste, almanahuri. Bagi un blog. Anunţi prima ediţie prin sms! Push marketing! A doua? Ediţia de lux! Textilă! Sonoră! Bilingvă! Morse! Braille! Ediţia necenzurată, nescrisă, ediţia ediţiilor, ediţii de consum, economice. Şi ultima ediţie pe hârtie de ziar, de ce nu igienică? Un autograf ca o dâră de căcat? Ce, nu vrei să te murdăreşti pe sub unghii când o scoţi de la raft? Nu vezi câtă lume aşteaptă pentru autografe? Crezi că vede cineva ce-ţi rămâne pe mâini? Hai, mica mea animatoare culturală, vinde-mi cartea. Să crească tirajul până la etajul nouă. Auzi cum urcă liftul? Cum care lift? Liftul cu care ajungi în cerurile managementului cultural. Nu te-ai specializat în asta? Ia odată microfonul. Lumea aşteaptă să zici ceva. Dă-i drumul. Ha-ha-ha, ai emoţii? Eşti impresar, gagico! Ptiu, să nu te deochi! Zâmbeşti? Nu e rău! O să râzi? Nu e rău deloc. Da’ vezi c-ai uitat să dai drumul la microfon… Apasă pe buton. Push, puşlama mică! O să râzi toată viaţa. Dar tu ştiai deja toate astea, nu-i aşa?

„Da’, dom’le!”

 

Morţii Mă-tii, povestea morţilor mei, un strigăt de disperare. E totul pentru mine cel de-acum: FLEGMĂ, VOMĂ, SPERMĂ şi CÂNTEC DE LEAGĂN. Ca un drum plin de gropi, fecale, petice şi mortăciuni. Într-o ordine oarecare. Sau nu.

                 Grozăvești

 

 

Stau în Grozăveşti, într-un cămin model, în care:

-          NU S-E FUMEAZĂ;

-          NU S-E COMERCIALIZEAZĂ ŞI CONSUMĂ STUPEFIANTE ŞI ORICE FEL DE NARCOTICE;

-          NU S-E CONSUMĂ ALCOOL, ÂNGHEŢATĂ ŞI NU S-E GĂTEŞTE PE HOLURI;

-          NU S-E INTRĂ DECÂT ÎN BAZA DE BULETIN DE IDENTITATE

Plus un afiş uriaş (PLATA PE NOEMBRIE până la ora 15), lipit la avizier, după ce, pe uşa de la intrare, poţi citi pe un fluturaş:

„Stimaţi studenţi şi vizitatori,

Vă rugăm cu insistenţă să păstraţi curăţenia în toalete. Aruncaţi hârtia igienică folosită exclusiv în vasul de WC, iar alte obiecte (absorbante, sticle, plastic) în coşul de gunoi, pentru a evita înfundarea toaletelor. Trăim în mileniul III şi este inadmisibil să transformăm toaletele în focare de infecţie.

Pe înţelesul vostru: nu vă mai căcaţi pe lângă.

Se deschide campionatul de ţintire a suprafeţei apei.

Vă mulţumim şi suntem cu ochii pe voi.

BIG BROTHER”

De când s-au spart camere la parter, doi bodyguarzi sparg seminţe pe bancă şi asigură paza privind cu atenţie cine intră şi cine iese.

Niscai ţugurlani adunaţi prin faţă mustăcesc, îşi dau coate. Aer studenţesc, o nouă generaţie de câini îşi face veacul prin păduricea dintre şosea şi cămine. Ce mai, viaţă!

„Ia, zi, ţuşcă, cât e o pedală aici în Grozăveşti? Ne faci şi nouă rost de-o capră la noapte?” [...]

Băieţii ăştia doi, mari în lung şi-n lat ne păzesc de hoţi, asigură ordinea şi paza, au salariul mai mare decât pensia mamei, după 42 de ani de muncă prin spitale şi policlinici.

Ciudată treabă. Locuieşti cu tot felul de loseri, terminaţi care ştii că se pişă-n chiuvetă sau în ghivece, idioţi cu aere de savanţi, marea majoritate retards (altfel nu-mi explic mizeria budei umplute cu căcat până la silă totală), cu loc cumpărat pe şestache, dar cu handsfree şi net la discreţie, manele şi tone de bagaje, ei, locuieşti cu marea asta învăluită-n căcat, treci pe lângă ei, le baţi în calorifer să dea pornachele mai încet după o oră a nopţii şi, brusc, la nu ştiu ce întâlnire accidentală, te-mbrăţişezi, îi strângi la piept, deşi nu mai aveţi alte subiecte comune decât pe vecinul de la 328, care momea porumbei şi-i închidea în cameră, le sucea gâtul după ce se dădeau derutaţi cu capul de pereţi. Faci miştouri, râzi pe bune de spaimele speciale, când pe la 3 dimineaţa auzeai pumnii şi cuţitele beţivilor întorşi din Azteca, un bar unde se proiectau pe ecran meciurile României, rugându-te cu faţa-n pernă să nu-i vină vreunuia ideea să arunce dracului cu cataroaie în geamurile uriaşe, ca nişte solzi de sticlă, ai peştelui-cămin care vă-nghiţise cam câte cinci sute deodată. Cum era posibil aşa ceva? Cum să bei o bere în amintirea vremurilor de altădată cu unu’ pe care-l suspectai că stă noaptea să se furişeze la bude, poate-poate prinde o pizdulice la căcăstoare cocoţat pe ziduri? Ce-i în capul ăla de nucă uscată? Ai uitat de muntele de gunoaie de sub ferestre? În căminul de vizavi crescuse până la etajul 1. Îţi dai seama ce se vedea de la parter printre gratiile geamurilor? Cum să dai tu mâna cu labagiul de Geani după ce-ţi spusese Cosmin că l-a prins cu pantalonii-n vine, golindu-şi bărbăţia în paharul în care mesteca ness? Măcar să fi-nchis uşa. Sau să fi spălat paharul după.

Ciudată camera-n care stai. Lucrurile-s cam aceleaşi de doi ani. Nimeni nu mai băga în seamă pe nimeni. Viaţa în cămin e ca la cort, unii dintre voi ştiu asta. Dar pentru ceilalţi, care aţi venit aici şi-o să vreţi să credeţi că doar mănânc căcat, am o veste nu tocmai ok. Asta e realitatea. După şapte ani de stat într-un așa congelator de emoţii, ţi se ia de orice. Nu te mai sperie nimic. NIMIC.

În lipsa ta cine ştie cine îşi şterge mocheta cu periuţa ta de dinţi, pe care apoi o spală vârând-o în apa din closet? De unde să ştii ce mai bagi în gură în canalul ăsta? Te saluţi cu tot felul de papagali care ştii că-ţi mănâncă din sacoşă când pleci în oraş, gigei cu aere de giggolo, marea majoritate folkişti la filosofie (îi chinuie rău talentul pe la două-trei dimineaţa, cântă fals şi zdrăngănesc aceleaşi phoenixuri de haiducie), cu coşuri în barbă, dar cu repertoriu şi prezervative la purtător, sute de cd-uri şi filme piratate, da, locuieşti într-o groapă de gunoi comună, îi saluţi de nevoie pe șmecheri, le spui să nu mai borască pe clanţe şi să nu mai facă glume proaste, scriindu-i amărâtului de la 325 numărul de mobil cu ruj prin budele fetelor. Phai de mine. Pe gemenii de la 3 i-ai văzut cum se strecoară noaptea la duşuri? Se cacă şi-l lasă sub formă de aripi de înger pe gresie… De unde-s toţi tâmpiţii ăştia? Cine i-a adus pe lume? Îți dai seama că oamenii ăștia se duc la vot, devin importanți și mâine-poimâine ajungi să depinzi de ei?

Ai citit preţul corect al fetiţelor la ziar? Da, uite, aia mică de la 2, ce cuminte era ea în anul I, cum se ducea la facultate şi nota tot pe colile alea, le îndosaria, le capsa, le… înţelegeţi, şi-acum ia-o de unde nu-i, că şi-o trage cu toţi arabii şi africanii! N-am nimic cu ei, să mă ferească Dumnezeu, oameni sunt, două mâini, două picioare, mă rog, ea zice că trei, dar asta e doar o părere, vă jur. Fapt divers. Constatare. Adică tocilara de la 221 a ajuns cea mai penală curvă din complex. Ce se-ntâmplă, fraţilor? Spuneţi-mi şi mie, să mă dumiresc.

Stau ca tot omul în pat, cu o carte în mână, vreau să nu mor dobitoc. Și nu pot. Când nu merge maşina de spălat, se joacă counter strike, când nu se trece pe shootere, vine trupa de şoc de la Teologie să lălăie cântece patriotice. Cică să socializăm. Ce e de vorbit? Despre filmuleţele cu şobolanii căminului de pe Realitatea TV? Ce să discuţi cu dobitocul care pune de cincizeci de ori, ei, exagerez, dar 40 tot erau, aceeaşi manea. De ce n-asculţi, frate, la căşti, separat, pentru tine? Tre’ s-audă tot palierul? Ai uitat de vecinul de la doi care dădea muzica până la refuz, că până şi gândacii înţepeneau de zgomot sub chiuveta spartă? Bă, să fiu al naibii!

De şapte ani am văzut multe-n peisaj. Practic, toate mi se trag de-aici, din grozăvia complexului plin de câini şi de şobolania Grozăveștiului.

Stau cu un masterand la teologie. Prin 2004. Giani din Plopeni. Singurul Opel din parcare. Stau e un fel de-a spune. Plec duminica după-amiază şi mă-ntorc vineri seara. De patru luni. 436 de avize, 42 de localităţi, 28 de moteluri, hoteluri, case de vacanţă, 214 cărţi de vizită păstrate. Cam la două săptămâni îl găsesc pe frac-su, mai rar pe amândoi. Atunci îşi fac drum la BCU să tocească manualul de Teologie Dogmatică şi apar în jur de şase, când mă car prin cluburi. Revin pe la patru-cinci dimineaţa, să opresc calcu’ şi să le strâng de pe patul meu filmuleţele downloadate de pe freeporn.com. Întreţin nişte site-uri porno şi asta le cauzează numai probleme. Nu prea mai ies cu fete în oraş.

Mă bag în pat şi-ncerc s-adorm până pleacă ei la slujbă. Fac practică la bisericuţa Buna Vestire din fosta mahala Grozăveşti căreia îi scriu monografia („Istoria începe cu anul 1805, când a fost zidită pentru întâia oară din osteneala protopopului Niculae Trăznea, a măcelarului Sterie Kirovici, a lui Marin Diaconu Trăznea şi a altor creştini din zonă ş.a.m.d.”). Sâmbăta e ziua liberă. Camera îmi aparţine până la 5. Asta a fost şi convenţia, nu-mi pasă cine doarme acolo în restul zilelor. Din întreg palierul am tangenţe doar cu două persoane. Tatiana, o fostă olimpică naţională la franceză, vânzătoare la o agenţie de pariuri sportive în Regie şi Papi (nu-i ştiu decât porecla).

Ciocănitoarea

 

Parc-o văd cum intra în clasă: „Aveţi grijă, că la intrare e gheţuş, să nu mai cadă vreun prost cum am păţit eu mai devreme!”.

 Pupăză Amalia Liliana. Pe scurt, Ciocănitoarea. Domnişoară. O nefutută cu care făceam mai mult P(regătire) T(pentru) A (părarea) P(atriei) decât româna. Atârna  sacoşa de rafie (deşi se dădea din familie bună) la vedere şi-ncepea scorpia să scoată ceaslovul. Scris după dictare: Constituţia Republicii Socialiste România.

 

„De ce nu scrii?”

„Am Constituţia acasă, tovarăşa!”

„Poţi s-o ai şi-n cap, prostule! Dictez la pereţi? Pune mîna pe stilou!”

 

 Când trec prin faţa fotografiei înrămate de pe balcon, mi se furnică pielea. Poză de grup color, cu răţuştele-n fustă trei-sferturi neagră şi cămăşuţe roz cu alb, iar mânjii, la sacou şi perciuni de antidepeşari convinşi. Cu ea moţ, rânjind ca tută. Ţapănă, gata să-ntreţină mimozele („Ce mai faceţi, doamna dirigintă?”, „O să venim să vă vedem, sigur că da”, căcaturi de-astea festive), şi noi, cu ţigările ude-n gură, făcându-i la revedere dirigă dragă cu muie spre ochii beliţi:

„Ptiu, nu e bine ce faceţi!”.

 

Zău?

Da’ când nu ne scoteai  din „proşti şi tîmpiţi” şi ne confiscai sandvişurile din ghiozdane, să-ndurăm foamea, că nu-ţi scriam după dictare comentariile, sau când ne plezneai peste unghii, că nu-ţi ştiam nu ştiu ce articol din Constituţia statului pulii, cum era, fată dragă? Te simţeai împlinită, gagico? Vorb-aia, Ministerul Învăţământului te plătea la zi pentru serviciile tale complete, de câte ori să mai aflăm asta ? Educaţia cuvîntului, educaţia stomacului şi educaţia palmei. Ori asculţi de vorbă bună, ori mori de foame, ori te şterg cu un dos de palmă.  Doar-doar oi vedea cum cad stelele, în cerul pizdii mă-tii de profă!

 

„Dacă mai aud o muscă, şterg tabla cu voi!”

 

Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român – eveniment de însemnătate excepţională în viaţa social-politică a ţării – va analiza activitatea desfăşurată de partid, de întregul popor pentru îndeplinirea hotărîrilor Congresului al XIII-lea şi ale Conferinţei Naţionale din 1987 şi va adopta Programul-Directivă cu privire la dezvoltarea economico-socială a României în cincinalul 1991-1995 şi orientările de perspectivă pînă în anii 2000-2010.

 

Aşa.

Pe margini, flancul drept, batoza de istorie, am uitat cum o chema, doamna Vlad de desen. Pe aripa stângă, Sănducu-chimista şi Rache, femeia de serviciu, la ţinută de serbare. Tablou de familie, muică!

Lipsesc mulţi. Dar nu ştiu cum dracu’ tocmai restul de carii. Şpăgarii. Oase, schilodul de mate, şi Zizi Popescu de geogra. O hoaşcă şi-un comunist. Că ăştia luau tot.

 Oase lua porumb, ţuică şi tărâţe. Nu-n timpul anului. Aştepta tacticos corigenţele, când nu mai trăgea Lada-n curte, o parca strategic după terenul de sport. Atunci să-l fi văzut ce sălta cadavru’ ambulant sacu’ cu ştiulete, cu tărâţe sau cu ce morţii lui era, damigeana de vin şi de ţuică. Ziceai că-i la aprovizionare, n-avea treabă! Doar la agapă s-a dat pe brazdă, mulţumit cu sticla de Napoleon: „Bă, proştilor, ştiţi că aţi fost simpatici?”, „Na-na-na! ce mi-ai adus aici, Assos? Marş de-l schimbă pă două Snagoave, tinereţe!”.

 E-ul, clasa elevilor de la ţară, avea programare joia la Zizi. Cu schimbul. Stătea scroafa la casă, în 23 August, şi pentru un cinci amărât, chema fraierii să-i fugărească vreo douăzeci de minute porcu’ prin curte. C-aşa i-a zis bărbăţelul, un fel de şef pe la partid, care, când contemplase el grădina şi cocina, observase că e porcu’ prea gras. Şi trebuia, deci, alergat cu nuieluşa să facă patrupedul muşchiuleţ, să dea bine la frigare.

 

Restul păreau de treabă.

Uite, singurul la care nu cârtea nimeni, da’ nimeni, era Boştinescu de biologie. Se-auzea musca prin clasă. Doar două-trei minute, că repezea pe câte unul s-o omoare. Și până nu prindeau musca nu continua ora. A paralizat prin 2004.

 

Aia de engleză, Şerban Luiza, ce ochi! Era şi bună, ţapănă de ţapănă, piesă de piesă, ţâţe, cur, limbă ascuţită. Belea femeie. A abandonat şcoala pentr-un post de translator în Turcia. Mai merge şi-acum. Conduce un Opel Corsa roşu. Show gagică. Cauciucuri, mânca-i-aş roţile!

 

Şi Ţurţure, de franceză, s-a lăsat. Când a venit, clocea de patru luni. Umpluse catalogul de doi şi ne-a şi zis c-am greşit clasa:

„Cum să greşim clasa?”

„Eu nu mai predau la voi. Să vină doamna Melinte!”

„Cum adică, doamna profesoară?”

„Voi ce credeţi, mă, cretinilor, că stau eu să v-ascult, însărcinată cum sînt, toate aberaţiile şi prostiile voastre? Voi vreţi să-mi iasă copilul tîmpit ca voi?”

 Dus-a fost. Şi-a băgat banii într-o agenţie de turism. Faliment. După a treia naştere, s-a mutat la ţară. Ojasca sau Pârscov. Undeva spre Nehoiu.

 

De Pompilică de latină şi de domnişoara Luci îmi pare rău. Chiar nu meritau.

Ăsta bătrânu’ ne sictirea cu ticul lui idiot : „Să n-am parte de ce văd în faţa ochilor”. Aşa că a adus Pană un pornache unguresc şi l-a deschis sub bancă la poster. Începe gagiu’ cu Cezar, triumvirat şi „să n-am parte…”, când se trezeşte prin ochelari cu crăcane umede de unguroaică epilată. La pariu că nu văzuse-n viaţa vieţilor lui pizdă rasă să-i aburească lentilele. S-a-nroşit tot, începuse moşu’ cu precipitaţii. I se umflase vâna la gât. A uitat şi catalogul în clasă, de şocat. Abia ne-am motivat din absenţe. Promovabilitate in corpore.

 

„Bagă capu-n caiet şi scrie, animalule!”

 

Învăţămîntul trebuie să formeze cadre cu temeinică pregătire profesională, teoretică şi practică, în concordanţă cu cerinţele progresului tehnico-ştiinţific, cu prevederile programelor de organizare, modernizare şi dezvoltare a economiei. Se impune ca întregul învăţămînt să se desfăşoare pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, ale cunoaşterii umane în general, a concepţiei revoluţionare despre lume şi viaţă – materialismul dialectic şi istoric. Este necesar să se acorde o mai mare atenţie însuşirii ştiinţelor sociale, economice şi de conducere, pentru care tinerii absolvenţi, îndeosebi specialiştii, să-şi poată desfăşura în bune condiţii activitatea, pe baza principiilor şi cerinţelor mecanismului nostru economico-financiar.

 

Domnişoara Luci, purisancă stas. La primul an în învăţământ, păluga. Ora ei de fizică devenise o plăcere. Stătea mototoală-n scaun, de când ne luase frica la extemporal. Mototolisem lucrările şi, de lene, îi aruncasem hârtiile spre tablă. Se ridica, aduna una, alta, desfăcea ghemotoacele, le aşeza pe catedră. Singura ei rugăminte devenise prezenţa. Să nu-i plecăm dracu’ din oră, că o ceartă directorul. În rest, filme, Isaura, ce vrem de la viaţă… „Dar dumneavoastră ce vreţi? Altă viaţă?”. Roşie, coaptă, durdulie, singură la părinţi, nouă-n oraş…

Şi-odată se ridică Cipilică, c-o mutră de labagiu trist:

„Domnişoara profesoară, îl puteţi învoi  pe Dudu? E mă-sa bolnavă!” (se vorbiseră ei).

„Manole, uită-te la mine, aşa e, bolnavă?”

„Da, e în spital.”

„Lasă-l pe el să vorbească! Ce-a păţit, vai de mine?”

„E  groaznic, credeţi-mă. Poate că nu ştiţi, dar e foarte grav.”

„Măi, băiatule, ce-are, măi, cancer?”

„Nu, e moartă după pulă, domnişoara profesoară! Ce ziceţi, scapă?” (şi-o bătaie-ntre ăştia după ce s-a cărat, că s-a spart tabla).

 

Aud c-a încăput pe mâna lui Sandu, de Atelier. Nu-nţeleg, că labe mai noduroase şi mai şterse ca la omuleţul ăla doar în cartea recordurilor să se mai găsească. Un deget mare, să nu exagerez, cât trei de-ale mele. Umflate, că nu mai deosebeai amprente la cât pilise la polizor. Şi prost. Neam prost. La halat şi cu diplomat. Când îl vedeam, ne dădeam coate: „uite-l, bă, cum se respectă”.

L-a prins pe Romelu’odată, înainte de oră, şi l-a expediat după diplomat în cancelarie. Se-ntoarce Romi rupt în două, după vreo zece minute, tras la faţă şi cu mâinile tremurânde:

„Ce-ai stat, bă, atîta, vroiai să-l furi pentru tac’tu?  Dă-l încoa’!”.

Pasează diplomatul şi vine spre noi. Cică:

„Mamă, să-mi bag pula, cred că şi-a pus o menghină-n diplomat”.

Atât de greu era.

Nici n-apucă să termine, că-i scapă lu’ Sandu podoaba din braţe. Ce pula mea pica din el?  Numai chei… fixe, mobile, de toate. Când au început alea să cadă, am ieşit cu orice risc din atelier de râs. „Al dracu’, ţi-ai luat diplomat să cari  ciocane?… Doamne!” Seturi de chei, patent, şurubelniţe, şublere, pânză de bonfaier…

„Tănase, pune mîna şi scrie, dobitocule!”

 

Desfăşurîndu-se în anul celei de-a 45-a aniversări a revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă, Congresul va face bilanţul realizărilor istorice obţinute de poporul nostru, sub conducerea partidului, în edificarea noii orînduiri şi – pornind de la stadiul actual al societăţii româneşti, de la cerinţele legilor obiective, ale aplicării consecvente a principiilor socialismului ştiinţific în condiţiile concrete ale României – va stabili liniile directoare ale dezvoltării economico-sociale a patriei în perioada următoare, în vederea înfăptuirii neabătute a Programului partidului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare spre comunism.

 

„A rămas cineva în urmă?”

 

Prevederile şi obiectivele înscrise în Programul-Directivă continuă pe o treaptă superioară orientările profund revoluţionare imprimate întregii opere de construcţie socialistă de hotărîrile Congresului al IX-lea al partidului, care a ales în fruntea partidului pe cel mai iubit fiu al poporului nostru, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, ctitorul de geniu al României socialiste moderne, conducătorul vizionar al întregii naţiuni pe calea progresului şi bunăstării, strălucită personalitate a mişcării comuniste şi a vieţii politice internaţionale, luptător ferm şi consecvent pentru cauza socialismului şi a comunismului, pentru triumful păcii şi colaborării în lume.

 

„Ia zi Bălănescule, cu ce contribui tu la triumful păcii în lume?”

„Eu, tovarăşa dirigintă, am şase porumbei albi la tataia la ţară.”

„Bravo, Bălănescule.”

 

Pornind de la dreptul inalienabil al partidului nostru de a-şi elabora de sine stătător linia politică, strategia şi tactica revoluţionară, pe baza aplicării creatoare a adevărurilor general-valabile, a principiilor socialismului ştiinţific la condiţiile concrete din România – Congresul al IX-lea a luat atitudine hotărîtă şi a pus capăt teoriilor şi practicilor anacronice…

 

„Boancă, ce înţelegi tu prin practică anacronică?”

„Practică anacronică înseamnă o practică care nu mai e în practică. Adică e veche.”

„Vezi că se poate dacă-ţi pui mintea de mormoloc la contribuţie!”

 

Practicilor anacronice, depăşite, ce nu mai corespondeau realităţii româneşti, a combătut conceptul greşit al „modelului unic” în construcţia noii orînduiri, atitudinile dogmatice, conservatoare, de ploconire faţă de unele idei străine, care împiedicau manifestarea forţei revoluţionare a partidului, a capacităţii creatoare a poporului. Prin hotărîrile sale istorice – magistral validate de practică –, Congresul al IX-lea s-a înscris ca un adevărat moment de cotitură în activitatea partidului şi a poporului nostru, care a inaugurat o nouă epocă în construcţia socialistă, a deschis cîmp larg de afirmare a spiritului revoluţionar în viaţa socială, a determinat creşterea puternică a rolului partidului în organizarea şi conducerea întregii opere de edificare a noii orînduiri în România.

 

„Tu știi cînd a avut loc Congresul al IX-lea al Partidului, Busuioc?”

„În 1965, tovarăşa dirigintă.”

„Şi care este hotărîrea istorică care a schimbat destinul ţării noastre?”

„Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu au ajuns la la conducerea ţării.”

„Răspunsul corect este tovarăşul Nicolae Ceauşescu a fost ales preşedintele ţării.”

 

Întreaga dezvoltare economico-socială s-a înfăptuit în condiţiile afirmării tot mai puternice – ca factori hotărîtori ai progresului multilateral al patriei – a ştiinţei, învăţămîntului şi culturii, cu contribuţia remarcabilă şi de înaltă competenţă a tovarăşei academician doctor inginer ELENA CEAUŞESCU, scrieţi întotdeuna cu majuscule, idioţilor, eminent om politic şi savant de renume mondial, militant de frunte al partidului şi Statului nostru.

 

„Alo, nu iese nimeni. Pînă nu termin de dictat, nu iese nimeni în pauză!”

 

România s-a transformat dintr-o ţară slab dezvoltată într-o ţară industrial-agrară în plină dezvoltare, pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, ale cunoaşterii umane în general, cu un nivel de bunăstare tot mai ridicat pentru întregul popor.

 

„Boancă, dă-mi un exemplu prin care putem identifica creşterea nivelului de bunăstare. Ce te uiţi ca viţelul?”

„Anul acesta am mîncat patru banane şi anul trecut am mîncat două.”

„Gura! Nesimţiţilor. Adu-mi carnetul de note. Creşterea nivelului de bunăstare nu înseamnă cîte banane îţi dă mă-ta la masă. Treci în bancă!”

 

Producţia industrială este în acest an de 135 de ori mai mare decît în 1945, creşterea obţinută după 1965 fiind de 120 de ori. Producţia agricolă s-a mărit de circa 10 ori, din care de peste 6 ori după 1965.

 

„Cui dictez? La pereţi? Să nu îndrăzniţi să nu-mi învăţaţi lecţia, că dracii vă ia! Săptămîna viitoare vom vorbi despre Programul Directivă cu privire la Dezvoltarea Economico-Socială a României în cincinalul 1991-1995 şi orientările de perspectivă pînă în anii 2000-2010. Şi după recreaţie, aveţi lucrare!”

 

O foaie de hîrtie toată lumea.

„Să n-aud o muscă! Scoateţi o foaie de hîrtie! Lucrare de control!” [...]

Albu

 

  Îi ziceam Albu pentru că, deşi doar într-a doua, albise complet. De la pititea-ntr-o seară prin cimitirul Dumbrava cu nişte păcălici de pe lângă Muzeu. Au găsit un cavou fără lacăt şi s-a băgat înăuntru. A rămas acolo toată noaptea, colegul lui de echipă uitând locul ascunzătorii sau lăsându-l intenţionat, doar-doar s-o căca de frică singur. Ce? Nu vi s-a-ntâmplat? De regulă, la ascunsea, mai ales după nouă jumate, fugeam de-ai naibii spre casă şi ne holbam de la etaje, la ghenă, să-i vedem pe proşti cum ne strigă printre copaci. L-au căutat cu popa şi sectoristul cu lanternele. Îi auzea poate, da-nţepenise pe scară. L-au găsit abia spre dimineaţă, nins în cap şi îngheţat. Luni de zile l-au plimbat prin spitale, au fost şi la Bucureşti, ce mai, a dispărut din circuit o vreme. La masă a revenit cam la un an, constituind excepţia de la „Rîs de voie” şi „Înjuratea”.

 După ce i s-a-ntâmplat ce i s-a-ntâmplat, ăştia mari au jurat că-l răzbună şi-au adus la masa verde o ţigancă ghicitoare, ca să-l pedepsească pe ăla de-l lăsase pe pici în cavou. Coincidenţă sau nu, ce a urmat ne-a speriat de moarte. Numai gândul că o vor rechema pe baborniţă ne făcea să clănţănim. La nici o săptămână de la vizita vrăjitoarei (am scos din buzunar 10 lei pentru ierburile care s-au ars în faţa noastră), vinovatul a rămas fără tată. Se-ntorcea omu’ beat – cum altfel? – de la muncă, lucra la calea ferată, la halta din est, şi l-a tăiat pişarea pe drum. A nimerit nişte fire căzute sub stâlpul electric. Am jurat atunci pe moartea copiilor noştri că nu vom spune nimănui despre pactul cu ciorogladina, că ne moare babacul. Îmi permit, de-acum, am scăpat de blestem.

 În casa piciului lucrurile nu stăteau tocmai bine. Mamă-sa trăia cu sectoristul, iar tată-său, deşi un munte de om şi măcelar pe deasupra, înghiţea găluşca. Bea la masă cu Mitică miliţianul jos la nea Fănel, comentau fotbal împreună, se pupau pe obraji ca fraţii, după care lumea ştia că ăla se-ardea cu femeia fraierului. Nimeni nu cârtea, sectoristul gură-spartă le mai dădea şi nişte bani pentru asta. Să-l laude.

 Albu a venit să-i roage pe băieţi să-l ajute, că taică-su se-nchidea noaptea în bucătărie şi plângea ca prostul. S-a făcut consiliu, am votat, a venit fiecare cu câte o propunere. Nu era unu’ să-l înghită pe sectorist. Unu’ la mână, şontorogii lui locuiau la 1 şi aveau geamul lângă teren, de ne boscorodeau că strigăm după ce marcam goluri, doi, când şi-a pierdut baba verigheta c-a scăpat-o-n găleata de gunoi, Mitică ne-a forţat să ieşim de pe teren şi să răscolim cu mâinile goale containerul, ca să i-o găsim. I-am găsit grăuntele de aur lu’ mă-sa, da’ umilinţa nu i-o puteam ierta. Să vă spună şi Rahan, ce ruşine ne era să mai dăm noroc între noi după ce-i băgasem degetele în smac!

 Aşa că, la sfârşitul lui august, când Mitică se lăfăia în concediu la mare, la uşa babei se-aude soneria:

„Familia Soare?”

„Da.”

„Doamna Marioara Soare?”

„Da.”

„V-am adus comanda. Să-l urcăm în casă, coborîţi dumneavoastră să-l vedeţi jos, cum facem?”

 

 Mezelu’ expirat, obişnuit să primească fel de fel de pacheţele de la fi-su şi atenţii de mărimi şi dimensiuni felurite, l-a sculat pe caltaboş să se bucure dracului împreună. Poate comandase Mitică un congelator, că de când îşi dorea să-l schimbe-n pula mea pe cel vechi şi ştia tot blocu’ de asta şi ce cadou frumos ar fi de 30 de ani de la căsnicia lor de căcat…

„Intraţi, cum să nu-l aduceţi în casă?”

Ţac-pac, sicriul şi crucea repede în faţa uşii.

„Ce-i cu ăsta aici?”

„L-aţi comandat pentru soţul dumneavoastră. Condoleanţele noastre…”

 

Să-ţi bagi pula, a leşinat baba.

Stăteam la doi, cu un etaj mai sus, şi ne hlizeam pe muteşte. Moşu’, scandalizat, gesticula ca disperatul. Au ieşit vecinii, ne-am făcut drum prin mulţime. Ăia de la pompele funebre explicau că se plătise comanda, dovadă numele vopsit pe cruce, „ce căcat să mai facem cu ele înapoi?”

„Şi eu ce să fac cu sicriul? Nu vezi că n-am murit? Uite, na, muşcă!”

„Stai, tataie, du-l  la beci, faci economii, ce te-nvăţ eu?”

 

Şi dă-i, explică-i prostului că ar fi bine să le păstreze pentru când o veni vremea, că „odată şi odată – cu tot respectul – tot va fi cazul să mori şi matale, de ce să mai plăteşti cînd le ai de-a gata? În Micro 3 avem clienţi prevăzători. Le-aducem mobila, se-mbracă la ţol festiv şi se trag în poză să vadă cum le şade-n sicriu. Cum, nu ştiţi? P-ormă-l lasă pe balcon, mai pun şi ghivece în el”. Ce mai, l-a convins pe scârţar.

 Misterioasa comandă achitată a rămas o enigmă pentru Mitică. S-a foit o vreme, a suspectat pe ici pe colo, n-a ieşit nimic, ce să iasă? Acum nu cred că-şi mai face griji, i-a îngropat pe-amândoi cu banii de la fondul de rulment. Şi dacă în primele zile de după Revoluţie a ajuns la reanimare, după ce l-a bumbăcit în lift tac-su lu’ Albu, azi e bine-mersi şef de scară, cu magazin la parter. Cumpără din angro şi vinde cu 5-7 mii mai scump. Afacere, mai ales că Albu şi cu tac-su lucrează pentru el, la dom’ patron. De femeie, nimic concret. S-ar zice că s-a călugărit. Dar asta poate fi altă poveste.

[...]

Și ca să mă țin de cuvânt, m-am închis alte două zile în casă și-am făcut întrebările pentru Cărtărescu. 20 de studenți s-au întâlnit în amfiteatrul Odobescu, să-i pună întrebări lui MC. Și, spre surprinderea lor, MC le-a și răspuns. Anei, lui Mircea, Mihai sau Bogdan, Liviu sau ce nume or mai fi fost pe-acolo. Ascultam caseta audio cu răspunsurile lui MC și nu știam cum să-i spun că toate vocile alea erau ale mele. Când le-am transcris, de bucurie, Ianuș m-a luat la bere. Avem interviu cu Mircea Cărtărescu! Îl băgăm în revistă! Nu-l băgăm. Ba-l băgăm! Și-așa a apărut în primul număr al revistei Fracturi.

Cam asta a fost. Povestea unor fracturiști de care nu mai știe nimeni aproape nimic.

Suntem generația care a citit pe acoperișul acestei facultăți.

Auzi Levantul? Totul începe și se termină aici.

E vânt potrivit până la tare, o să cădem de foarte de sus.

Foarte de sus și foarte tare, ca o pauză de respirație.

Nu-i nimic, și-așa în șanțurile din curtea interioară

nimeni nu-și va aminti de noi.

Gropile sunt deja săpate, nu trebuie decât să… 1, 2, 3 sau…

Fac un pariu cu tine. Cu frica ta.

Peste douăzeci de ani totul se va schimba aici,

Pe pereții pe care au lipit afișe, NOII și noi și câteva generații mai vechi de nostalgici,

Nu va mai fi decât un anunț :

„Mesajele studenților se pun doar la AVIZIER.” Ordin de la direcțiune.

Facultatea de LITERE va deveni un imens panou oficial, un șantier de comunicare,

o poartă deschisă pentru

Târguri de joburi și baluri și flyere la produse cosmetice de succes.

Marius, suntem aici ca niște relicve, îți dai seama?

Respirăm aer cu diamante pentru o moarte care nu valorează nimic.

Literatura română scrie pe mine, strig!

Cine dă doi bani pe literatura română?

Revolta asta a ta nu mă mai miră.

Ar trebui să mergem la Muzeul Antipa, aici totul se va dezintegra.

Antologiile imposibil de împrumutat de la lectură fără complicitatea bibliotecarei se vor da la topit,

Librăriile din jur nu vor mai primi cărți de poezie,

Editurile nu vor mai tipări poeme decât contracost.

Se vor face permise, se vor schimba bănci. Măcar buda să reușească s-o renoveze.

Sau, ca să fiu rău pînă la capăt, măcar hârtia igienică să o schimbe.

Niciun amfiteatru nu va purta numele tău, nici o săliță nu-și va aminti

Pentru o clipă de fața ta de băiat trecut prin liceul militar.

Tu și Cristian Popescu,

Cine naiba își va aminti de recordurile voastre de longevitate în litere?

Tu și Mariana Marin,

Cine naiba vă va căuta prin beciuri lucrările de seminar?

Cine va mai ști cum intrai din sală de curs în sală de curs:

„Facem chetă pentru Mariana Marin, facem chetă pentru MM, e foarte bolnavă, să-ncercăm s-o ajutăm, suntem studenți la Litere, trebuie să facem ceva pentru Madi Marin”

și ăia se uitau la cerșetorul din tine ca la Știi și câștigi :

„Who the hell is Mariana Marin?”

Cine naiba vă va găsi, pe tine și pe MM, în manualele de literatură de pe care vor preda foștii studenți din sălile alea de curs?

După noi vin festivitățile, la care, Ianuș, nu vei fi strigat,

Deși de pe holurile astea ți-ai urlat neputința și spaima și ale tinereții valuri.

O vezi pe Ruxandra?, e în primul rând, stă la coadă pentru un autograf

Dar câți știu cine e ea?

Vrei să-ți mai spun ceva?

Noi între noi nu ne vom aminti decât de iluzia literaturii.

De 305-ul imens și murdar pe care l-am spălat cu detergent adus de-acasă.

Niște fraieri, Ianușe, niște loseri.

Și încă.

Noi între noi nu ne vom aminti decât de timpul pierdut în Parcul literaturii.

Asta dacă ne vom aminti și nu vom înnebuni de foame prin editurile profesioniste,

Asta dacă ne vom mai întâlni și nu vom fugi unii de alții ca foști evadați din închisoarea tinereții.

Și, Marius, da, ai dreptate, măcar am protestat

împotriva generațiilor, a premiilor, a iepurilor editoriali, a securiștilor și-a cenzurii,

ce-o să se aleagă de prieteniile fără vârstă când se va ști câți au turnat?

ce-o să mai avem a ne spune după ce nu ne-am dat seama că literatura a fost plină de mafii, găști, bisericuțe și cotloane de îmbuibare, pleșcăreli, impostură și lași?

și literatura a fost viața noastră.

măcar am scos reviste care s-au sinucis

(mai știi când ne-am certat și ți-am aruncat primul exemplar din manifest anarhist, cel numerotat 001 și primit cu dedicație?,

când l-am aruncat în fântâna de la universitate, de te-ai crucit, spuneai că vrei o lansare, ce să mai vrei după o lansare la apă în public?,

spune și tu, ce pana mea am mai fi putut face din ce se putea face atunci?)

S-a făcut totul și nu s-a făcut nimic.

Măcar ne-am multiplicat adevărul. La copiator.

Ce-am pus în locul cărților fără circulație? Xeroxuri.

Ce-am fost din ce-am fi putut fi? O copie.

Cu alți bani, puțini, am fi fost foarte buni, foarte foarte buni.

Pentru că ne-am fi tăiat între noi, dar n-am fi trădat poezia.

Dar vezi tu, degeaba. Lucrurile astea nu se spun, nu se știu, nu se caută.

Lucrurile astea nu contează. Doar Fetișul contează.

Suntem generația care ar fi putut aduce normalitatea.

Am fi făcut lecturi publice mai din vreme, ca la cenaclu, cu Geo Dumitrescu și Ioan Es. Pop,

Am fi scos pe ușa din dos sutele de papițoi care se dau poeți și dansează pe mese după ce primesc bani publici.

Dar cu cine, Marius? Cu cine?

Tu ești doar un poet, toți sunteți doar poeți,

Și Chiva e poet, să nu-mi spui mie că nu e poet,

N-o să-l poți folosi pe stadioane, nu e portavoce.

Și nici nu e nevoie de stadioane, aici e greșeala.

Literatura nu e pentru galerii.

Cezar e prea vizionar, ceea ce face el încă are nevoie de așteptare.

Nu poți construi o generație fără roman.

Iar eu am de terminat, totuși, o bibliotecă.

Peste zece ani nu vei exista nici tu și nimeni fără arhivă,

veți fi doar legende, ca Mazilescu, ca Turcea,

fără cărți în biblioteci, fără mărturii la vedere.

Trebuie să existe o bibliotecă, e singurul lucru pe care-l pot anticipa.

Și, ți-am mai spus, sunt un personal literar auxiliar,

știu, nu s-a inventat încă meseria asta.

Dar nici să spun acum că mă interesează literatura,

Când, de fapt, nu mă interesează.

Nici să mă dau mai mult decât pot fi: un fotograf amator (când mă lași să fotografiez, pentru că la tine, cenaclul nu are nevoie de blitzuri), un reporter, un intervievator, un fals bibliotecar.

Ai auzit de paradoxul bibliotecarului?

Trebuie să știe toate cărțile și, în același timp, n-are timp fizic să le citească. Ce face? Nu e un răspuns standard, nu există rețete. Există doar aplicații personale. Îți pot oferi una. După cum îți pot promite că-n biblioteca mea, care va fi aia, vor exista numai cărți bune. Îmi va lua timp, sigur, dar timpul ăsta trebuie să aibă în spate ceva. De ce se-apucă oamenii să-și facă o bibliotecă? Nu ca să-și păstreze memoria? Îți spun că memoria mea va fi mai bună decât memoria colectivă. Îți promit că biblioteca mea va fi mai bună decât una publică. Îți garantez că povestea mea va fi mai tare decât ți-ai putea-o imagina. Și tu ai imaginație, nu glumă. Fără happy end. Fără bălării. Fără scrupule.

Tu nu-ți pune mari speranțe în literatură, Marius,

Nu te vei îmbogăți și nici nu știu dacă vei apuca să trăiești onorabil.

Doar nu crezi c-o să reușim noi ceea ce n-au reușit optzeciștii cu ASPRO?

Aici nu poți face mare lucru cu literatura,

Trebuie să ieși din povestea asta, trebuie să te scoți cumva.

Poate că e și vorba de semne, la o adică. Amintește-ți:

Când ne-a venit rândul, totul s-a închis la LITERE.

Până și pe barul de la subsol, ultima redută a literaturii, au pus lacăt.

Parcă ne-ar fi avertizat: pe-aici nu se trece.

Și, totuși, ai trecut.

Ai luat-o de la zero. Ai refăcut tradiția. Ai povestit visul.

Literatura e doar un magazin de vise

Va fi nevoie de-acum de-aprobări, de controale, campanii

Pentru legalizarea lui.

Și cine crezi tu că va mai avea nevoie și timp de asta?

Gândește-te puțin, suntem pe cale de dispariție, dinozaure,

n-avem nicio șansă,

la ora când fracturismul va vrea să intre în istoriile literare

se va spune că vremea istoriilor literare a trecut.

Cenaclul tău a fost singurul care a urmat calea firească.

Revista ta a fost singura care a avut sânge.

Oricât de patetic și de plat ar suna: istoria ta e aceasta.

Tu ești cel care a dus mai departe ceea ce marile cenacluri universitare bucureștene au început,

Tu, ca și Manolescu, Martin, Crohmălniceanu și Cărtărescu,

Ai înțeles nevoia unui cenaclu profesionist, nu a unui club de lectură.

Tu ai continuat ceea ce a ținut în viață o facultate de litere: o grupare literară autentică.

Puștii tăi n-au fost și nu vor fi ai tăi, asta trebuia să-nțelegi. Atât.

În rest, totul a fost, pentru vremurile acelea MMCP. Mai mult ca perfect.

Mai mult ca necesar, suficient de viu cât să conteze

Pentru fiecare în parte, pentru fiecare în războaiele sale

Cu statul, cu timpul, cu inerția s.a.m.d.

Sigur că memoria colectivă va vorbi despre cenaclul lui Mincu,

Alt MM, inventatorul statutar al douămiismului,

Dar Marin Mincu a preluat ștafeta ta, n-a inventat-o, doar a impus-o definitiv.

El avea nevoie de o generație, așa cum Manolescu avusese parte.

El avea nevoie să continue ceea ce începuse la Constanța.

Așa că, Mariuse, nu te îngrijora, acest MM, e în mare parte creația ta.

Dar ce este, în fond, MM-ul (citit în latină)?

(Pentru că iubim LITERELE, vom citi MM, nu 2000.)

E MM-ul o generație? E MM-ul o insulă a unor naufragiați literari?

E MM-ul ultimul bastion înaintea marketizării literaturii?

Sau e pur și simplu o Multă Muie, cum spune chiar Ianuș?

Contează?

Pentru fiecare e ce poate înțelege, cât poate duce, ce poate suporta.

Degeaba îmi vorbești de memorie, Marius Ianuș,

Memoria acestor săli e proaspăt vopsită.

Nimeni nu va mai vorbi despre elefantul promis fără acordul conducerii,

Nimeni nu va mai avea libertatea de a trage cu pușca fără complicitatea bodyguarzilor.

Nu vezi? Când intri, ai nevoie de legitimație,

când ieși, treci prin dreptul caselor de marcat.

Aici se vând pungi de cheepsuri și snacksuri, farduri și carduri,

Aici nimeni nu își va da ultimii bani pe xeroxul unei cărți de poezie

Familia Popescu sau Ieudul fără ieșire sau alte Cinci de poeme alese.

Nicio gagică de la litere nu va mai pune botul pentru un Vals,

nici nu va mai mușca acel Te voi iubi până la marginea patului,

nu va mai vrea un război de o sută de ani.

Nicio gagică de la litere nu va ieși în parc după Copilul cafea

pentru a încerca o viziune a sentimentelor.

Și nicio gagică nu va vrea să mai audă de nebunia din Budila-Express.

Va fi liniște, va fi seară, tu și alaiul tău fracturist, veți fi simpli nemuritori în păpușoi

într-o Carte de iarnă din biblioteca în care numai eu (ca și Labiș, na, c-am spus-o !) am apucat să dorm în lux.

Dar, dacă stau bine să mă gândesc,

cărțile voastre care-au apărut la edituri pirat, nici nu știu

dacă vor ajunge vreodată în sala aia de lectură de la litere.

De-asta, totul, Mariuse, totul se va închide scurt, retezat,

ca o ghilotină abia ascuțită, ca o fractură veșnic nevindecată,

ca un capac de sicriu trântit c-o înjurătură: „Morții Mă-tii de viață!”

Aici Mickey Mouse e mort, e închis, vă rugăm nu deranjați…

   Veceul meu

  

„Anghele, ce facem, îi lăsăm casa lu’ Dorina?”

„Nu ştiu ce să zic, femeie. Gheorghiţă nu-i de nici o scofală. Ceilalţi şi-au dus nevestele la casele lor, numai ăsta de 15 ani stă pe capul nostru.”

„Fetele zic să i-o lăsăm, că ele n-au nevoie. Dacă e să ceară ceva pe-ormă, se înţeleg la bani.”

„Nu, femeie, io nu le dau toată casa. Le las camerele din faţă şi după ce-om muri noi, se mută aicea.”

„Prea eşti pornit, măi, Anghele!”

„Taci, Mario! Lumea întreagă a ştiut şi noi înaintea tuturor că asta mică-i o de-aia!”

„Ai grijă ce spui, c-aude băiatul!”

„S-auză, că tre’ să ştie şi el! Auzi, tataie, mătuş-ta asta-i o pramatie.”

„Te bate Dumnezeu, omule!”

„Da’ mie mi-a dat-o, femeia lui Dumnezeu! Io primul sînt vinovat că e cum e! Ăsta a luat-o aşa, ca milogul. Doar n-o să-l pun şi-n capu’ mesei pentru asta. La mine la masă să şadă unde-l pun eu, la uşă, că acolo e locul lui. A stat ca trîntorul atîţia ani aici în casă şi o dată n-a zis şi el sărut-mîna, tată socrule sau sărut mîna, mamă soacră. Ce, n-are gură? Tot io tre’ să le zic şi Noapte bună, copii şi Hristos a înviat? Cristoşii mă-sii de treabă!”

„Bărbate!”

„Nici o vorbă! Anghel repară soba, Anghel pune ferestrele, Anghel tencuieşte, Anghel face canalizarea, da’ el ce pizda mă-sii e aici? Se uită ca viţelul la mine şi milogeşte! Auzi tupeu. Mi-a zis alaltăieri, să vin să le fixez hornu’, că doar e casa matale. Casa mea şi cocina lor! Crede că dac-a luat-o pe Dorina, sînt dator să-i mulţumesc? A zis că stau zece ani aici ca să mai strîngă şi ei ceva şi uite c-au mai trecut cinci. Şi-acuma să-mi scoată ochii că au doi plozi la şcoală? Da’ cine i-a pus? Dacă te-apuci de copii cînd n-ai unde să-i bagi, asta se cheamă că eşti neisprăvit.”

„Şi ce-oi vrea acuma, să-i dau afară din curte că n-au casa lor? Sînt copiii noştri!”

„N-ar mai fi! Ăştia nu-s oameni de înţeles. Pentru ei vorba nu e vorbă! Să nu-mi spună mie că n-au bani. Mănîncă la restaurant sîmbătă de sîmbătă, da’ nu poate să strîngă la ciorap? Le merge bine că nu plăteşte chirie? Mama ei de treabă! Ce fac cu două lefuri, că haine numa’ de la ăilalţi iau? Ce le rămîne mic la copii, dă-i şi cere! Numa’ blugi-s de el! Ce-s mofturile astea? Io’s obligat să-mi fac pomană toată viaţa cu ei? Nu-i de ajuns că zidesc gratis biserica? La ce să lucru şi la popă degeaba? Le-am făcut case, le tencuiesc și cavourile, ce mai vor? Nu mai am timp nici să tai frunze la raţe! Ia mai lasă-mă, femeie! Are-n-are Anghel vreme, hai să-l futem în cur!”     

„Doamne, iartă-l, că vorbește gura fără el!”

„Ba vorbește ce vreau io să vorbească! Ete, na! Nu le-ajunge? Nu vezi că nu se mai potolesc? Fă-mi și aia, fă-mi și ailaltă! Da m-am săturat, zău! Păi ia să-mi spui tu mie, e careva care știe ziua cînd s-a născut Anghel? Să-l văz io că vine la mine și-mi spune: Bă, Anghele, să trăiești! Așa, de capul lui, nu că-l chemi tu să bea și să mînce gratis. Păi la cîtă pomană am făcut cu proștii aștia, că de, sînt proști de la oraș, că oraș ne-a trebuit, trăiesc la hotel în raiul vostru.”

„Vai, Anghele, pune mîna la gură!”

„Nu pui, Mario, nu pui mîna la gură. Că mîna asta a muncit, n-a stat doar să șteargă curul. Vezi și tu că vremurile se schimbă și mîine-poimîine nu se mai uită nimeni la noi dacă picăm jos. Prea pui botu la orice, măi femeie. Ce fac, fac să fie bine. Da tare mi-e că proștii nu pot duce binele prea mult. Ascultă-mă că nu te-nvăț rău, se-alege praful dacă nu le rînduim de pe-acum. Ăștia nu-s făcuți să pună mîna la treabă. Le-am găsit aici aproape casa de pă Izvorului. Le-am zis că-i ajut. De ce nu se duc acolo? Ce-aşteaptă? Să mor io şi să umple casa de păienjeni? O să crăp, că o să crăp, da vreau s-apuc să-i văd pe ăștia micii la casa lor. S-apuc să le zidesc și lor un balcon, nu să mor pe schele la vecini.”

„Nu te mai aprinde, vezi că începi să oboseşti.”

Şi tataia se suci spre mine:

„Tu ce zici, nepoate? Ce să-ţi lase tataia: bucătăria sau camerele din spate?”

Nici n-am ezitat:

„Eu vreau veceul, tataie!”

„Na, poftim, dacă-ţi baţi capul cu ăsta micu’!”

„Ia mai taci, femeie, că are dreptate!“ – şi tataia mă sărută pe frunte. „Dacă nu le las veceul şi le dau camerele, unde se mai cacă? Tre’ să-şi facă omu’ veceu, n-are unde s-azvîrle ţucalul! Şi nici nu e loc să construiască altul. Doar la poartă. Da’ pe cine-ai văzut în oraş cu veceu la poartă? Bravo, tataie, ia tu veceul şi cerem taxă la proşti, că ăştia s-au gîndit unde să doarmă, da’ n-au unde arunca căcatul!”

„Vai, măi, Anghele, urît mai vorbeşti!”

„Lasă, Mario, că ştiu ce zic.”

„Şi dacă se cacă-n vie, tataie?”

„Numai proştii se cacă-n vie!”

„Păi şi ei nu sînt proşti?”

M-a bătut pe umăr şi m-a trimis la joacă. Pentru că ieşeam pe uşă, n-am mai prins decît:

„Le dau ce vreţi voi, da’ veceul îl ţin pentru mine, ești mulțumită? Hai dă să te pupe Anghel, babă afurisită ce ești!”

Adiţă

„Doamna Gina, vă rog eu din inimă, lăsaţi pe Cristi la înmormîntare. Vreau să ţie de sicriu, că ăla micu’ al meu – Dumnezeu să-l ierte, mititelul, îl iubea, doamna Gina, tare de tot pe băiatul matale. Am chemat pe puşti şi vine tot blocul.”

Doar ce i-am spus mamei că nu vreau să particip, se-apucase să-i promită lui domn Sile că da, viu, cu condiţia să nu stau mult. C-aşa-i mama, nu ştie să zică nu. Abia se ţine pe picioare de oboseală, când sună vreo cufurită la doişpe noaptea că are febră, se scoală, lasă somn şi se duce s-o liniştească pe proasta de la capătul oraşului!

 Suzală al III-lea, cum îl porecliseră pe mezinul lui Sile, a apărut abia în toamnă la masă. L-a adus Bebe, frati-su, portarul nostru titular. Nu prea-l băgam în seamă pe ţânc. Ne pregăteam de campionatul de fotbal, puradeii nu prezentau interes. Adiţă apărea cu sfinţenie seară de seară la măsuţă, se aşeza sub o bancă, în cur pe ciment, şi urmărea discuţiile şi disputele, rozându-şi unghiile. Singur Tarzan mai avea obiceiul scârbos. De-asta se şi înţelegeau. Unghiile lui Tarzan, lungi şi cu mult pământ sub ele, nişte copite, i le-a ros Suzalică într-o seară după un pariu. Atât ştiam de el.

L-au găsit mort în lift, căzut în gol de la etajul şapte, după ce deschisese uşa cu cheia specială pe care o foloseam când se oprea curentul şi-i scoteam din beznă pe ghinioniştii blocaţi între etaje. Lecţia cu deschisul uşii de la lift o învăţasem de ţânci, încă înainte să fi înţeles cum se lua pâinea pe cartelă (juma’ de pâine de persoană) şi unde e sifonăria de la Crâng. Nu era unul să n-aibă habar s-o facă, fie că-şi scotea un scaun din casă ca să deschidă, fie că se ridica pe vârfuri. Tocmai de aceea a rămas un mare semn de întrebare cum de nu şi-a dat seama că liftul nu se oprise la şapte, ci mai sus.

I-au cusut craniul. Se dăduse pe din două de la buşitură. Variante au circulat printre pici. Cică era tare supărat pe Anemona, gagica lor, că-l pupăcise pe Mihăiţă într-o seară. Şi Suzalică i-ar fi spus c-o s-o pedepsească. Greu de crezut să fi fost altceva, mai ales că pizda e bine mersi măritată şi o doare-n spanac de pedeapsa veșnică a rozătorului.

Dom’ Sile muncea la punctul termic. Bărbat pricăjit la 40-45 de ani pe-atunci, acum e posibil să fi murit, pentru asta nu bag mâna-n foc, tipul clasic de beţiv liniştit cu băşini la purtător şi bancuri răsuflate: „dacă vă atacă hoţii şi vă cer banii sau viaţa, nu fiţi proşti, ziceţi – Ia-o pe nevastă-mea, că e viaţa mea!”. Te pomeneai cu el la leagăne, de-ţi stătea-n gâtu mă-sii pe cap cu povestea vieţii pe care o ştia toată gaşca. Cum a întâlnit-o pe biata Lenuţa în cimitirul din care fura flori să le vândă în piaţă (când nu se băgau ţiganii) şi a răpit-o de la nişte părinţi căpcăuni, care-o băteau cu coada de matură şi tot tacâmul. Ne mai învăţa nişte înjurături şi lipăia în zig-zag spre casă. De cele mai multe dăţi n-ajungea decât până la colţ, la barul lui nea Fănel, la una mică, şi rămânea după 10-10.30, când intram în bloc. Ne-nţelegeam bine cu domn Sile şi îl luam drept scuză pentru întârziere. „L-am ajutat pe dom’ Sile să intre în casă” – strigam la mama, nervoasă că am ajuns la 11 şi înăuntru. Nu de puţine ori a adormit (sau a dormit, numai el ştie) în lift, că dacă-l prindea unu noaptea, când se oprea iarăşi curentul, rămânea acolo până zori. Om simţit, de ce să mai bată-n uşa de fier să scoale blocu’ la ora aia?

Când l-a lovit năpasta cu plodu’, i-a lipit poza pe uşile de la ghena fiecărui etaj, a plătit pe cineva de la Viaţa Buzăului să scrie despre nenorocire (să-l bage-n spital pe ziarist, nu alta, că nu i-au pus poza băiatului pe prima pagină, noroc cu sectoristul). Ce mai, ne-a fotografiat color cu mortul, a băgat o groază de bani în fanfară şi pomană. I s-a pus pata să ducem noi, copiii, sicriul din bloc până jos la carul mortuar.

N-am avut ce face. M-am dus. Sufrageria ghiftuită de curioşi, plozii se chiorau, cu lumânări în mâini la taica părintele, care arunca în aer cu fumigena lui enormă. Femeile boceau la fiecare „D-zeu să-l ierte!” (deşi Sile urla ca apucatul că „prîslea moare nevinovat, mai bine murea Bebe”, îi căra ăstuia o palmă pe după ceafă, „că măcar apucase să facă prostii” la cele doişpe primăveri). De-atâta înghesuială şi căldură (prin august) ajunseseră să-şi dea coate la-nchinăciuni, chit că mulţi, dintre cei mari, îşi făceau semnul crucii cam cu stânga. Sau eram prea ameţit.

Ne transpiraseră palmele. Ne-am opintit şi am săltat sicriul de pe masă. Beleaua a venit cum am ieşit din apartament, când, lăsând greutatea mai mult pe faţă, Florinel s-a dezechilibrat. I-a dat drumul. Blestemăţia, cu Adiţă cu tot, s-a rostogolit pe scări cam la șapte-opt trepte, prăvălindu-se cu fundul în sus peste ghivece. De tot râsul.

Ne-au împrăştiat zbieretele mă-sii şi înjurăturile părintelui, care se grăbea al dracului la o nuntă („grijania ei de viaţă”, „paştele mă-sii de copil!”, Florinel sau Adiţă, n-am înţeles – şi mai erau, dar numai pe-astea am apucat să le scriu acasă, că l-a luat Sile la pumni). Până şi paşnicul Sile ne-a luat la rost în bulibăşeală, după ce l-a mai afurisit pe popă, că-i bagă îngeru’ cu creierii vraişte în pământ, c-a dat deja câteva sute să-i coasă capul…

Mare brambureală. M-am strecurat cum am putut prin puhoi şi am urcat în fuga mare câte două trepte deodată acasă. Cu uşa închisă şi lanţul pus, m-am aşezat tremurând vinovat (şi mie mi-a alunecat din mână magaoaia, şi eu am văzut terciul dintre ghivece şi am râs că-şi pierduse popa candela de nervi) sub icoana din dormitor, rugându-mă, naibii, cu lacrimi pe obraji, în genunchi la Maica Domnului să nu mă mai facă mare, ca să nu mai duc în viaţa mea sicrie.

Se pare că m-a ascultat. Mi le-au dus alţii. Ce uşurare!

Când Victor (Jalbă) n-are ce face, îmi trimite câte un link. Sigur, testarea prostiei naționale n-are nevoie de sondaje. E vizibilă cu ochiul liber. N-am extins răfuielile de pe alte site-uri (destule, mai ales cu scriitori locali, zero talent, minus cât vreți vizibilitate). Dar aici e altceva. Fătuca asta, informată până-n dinți (are bani de cărți – oare pentru ea sau face niște comisioane?), cu acces la net, cu putere de sinteză, civism și tot ce vreți, dă un exemplu de cum e țara portocalie. Trec peste faza cu instituția (de parcă o firmă privată e pe strada respectivei dudui și-ar trebui să-i dea socoteala pentru cum bate vântul din fața porții când ea sparge semințe la intrare și-i vin-vai!- cojile în obraz). Amuzant mi s-a părut cum un_cristian (pr sau așa ceva) devine exponențial pentru o minte frumoasă ca a respectivei în țara lui Băsescu. Pentru informarea documentatei rockerițe (comentariul e pe un forum metalist, altă distracție, nu insist, mă distrează mulți dintre rockerașii aștia la mâna a cincea, o spune unu care de bine de rău are ceva tangențe cu istoria asta muzicală, dar treacă/meargă), una din puținele realizări ale subsemnatului e că nici măcar o dată nu l-a votat pe președintele său (și au fost destule ocazii).

Acum, e simplu. Decât să știu că individa asta ne-ar putea cumpăra cărțile, mai bine le-aș retrage de pe piață și le-aș feri de amprenta unui personaj atât de informat și de bine intenționat, încât dă sfaturi și exemple despre ce-nseamnă industria editorială. Cenzură! (poate striga un retardat, fie și cu grație). Nu, mândro, igienă. Spală-te pe dinți înainte să deschizi gura și pe urmă grăiește.

Cum nu cred că e în stare să numească 5 edituri (cu-atât mai puțin editori), cum cred că e încă la vârsta primului vot (și ăla cu probleme), am să mă limitez la un Morții Mă-tii scurt, fără dedicație. Cartea, firește. Autopromovarea, cum ar zice.

Dacă-i veți recunoaște poza, spuneți-i că e reușită. La interior mai trebuie lucrat. Doar că acolo n-ajunge photoshop-ul. Și nici documentarea de vară.

Și textul:

“pai da, ca asa merge treaba in Romania lui Basescu: intri intr-o institutie, oricare ar fi ea, si folosesti fondurile de acolo pentru autoafirmare. Uitati, inca un exemplu (deoarece vara asta am avut timp sa frunzaresc internetul si chiar bani sa-mi cumpar ceva carti) este un personaj numit un_cristian care e redactor (sau pr sau asa ceva)la editura Casa de Pariuri Literare si care, desigur, afirma in interviu in Egophobia cit de exigenta e editura lor si cite manuscrise au respins ei DAR, care, desigur,isi publica la edituira respectiva propria carte…ei, ia ghiciti, romanul “Mortii-matii” (nu vreau ban, ca asa e titlul). Asta e Romania.”

Din fericire, suntem extrem de exigenți. E clar că un eventual manuscris al geniului din fotografie iese din discuție. Nu din oftică (uite, m-a atacat, o pedepsim). Ci pentru că nu vreau concurență la mine-n curte. De ce să public o carte mai bună decât a mea? Nu e mai corect s-o trimitem repejor (cu sau fără șut, un brânci e întotdeauna util) în altă ogradă, la edituri la care editorii nu-și scot cărți (să le numărăm?, oare știe să numere, dacă edituri nu prea știe?). Deci, da,avem o problemă în țara în care se frunzărește internetul. Nu ne legăm la cap cu proști. Sau, să vorbesc în nume propriu. Îmi pierd vremea cu proști (că tre să le răspund), dar cam atât.

Ah, să nu uit, cu ce culoare credeți că e scris numele revoltatei? Să-mi șterg ochelarii, mi se pare că e prea amuzant ce văd…

P.S. Un amic mă compătimește: “ai lipici la proști” (și dă să-mi facă o listă pe care să mi-o lipească pe perete, ca să nu mă mai enervez citindu-le numele. Are dreptate, de vreo trei ani parcă s-a descărcat mașina. Dar mă liniștesc repede. Nu se lipește oricum de mine indiferența. Merită și proștii atenție, nu?) Așa că, pardon, n-am lipici, am arici!

în Observator cultural, nr. 328 (586)